Arta și audiența

Dilema zilei, creezi artă pentru audiență, sau audiență pentru arta ta?

De câteva zile mă macină o dilemă, speram să-mi treacă dar duduie în creierul meu precum o bormașină într-o dimineață de weekend. La un moment dat mi-a apărut în feedul de pe Facebook o postare de la Actence, o imagine pe care scria: Stop creating art for your audience, Start creating an audience for your art (Încetează să creezi artă pentru audiență, Creează o audiență pentru arta ta).

De aici și dilema mea. Sunt convins că mulți artiști, în special cei din domeniul artelor vizuale și cred că în special fotografii, fac artă pentru audiență. Pentru a câștiga expunere, urmăritori, notorietate, like-uri și nu în ultimul rând bani, calea cea mai ușoară este să urmezi tendința pieței și să speri că audiența se va opri asupra ta. Un fel de ruletă măsluită, de cele mai multe ori cu ajutorul adds-urilor de pe rețelele sociale. Întrebările care derivă din asta și care mă macină sunt: Te reprezintă audiența? Ești autentic? Artist sau antreprenor de succes?

Răspunsurile mele pleacă de la considerentul că artistul trebuie să se concentreze mai mult pe crearea de artă autentică și să se axeze pe ceea ce simte el că este important, în loc să-și orienteze creațiile în funcție de gusturile publicului. În loc să încerce să se adapteze la cerințele și preferințele audienței, artistul trebuie să-și dezvolte propriul stil și să-și exprime sinceritatea, originalitatea și creativitatea prin arta pe care o face. În multe cazuri, artistul se poate simți presat să urmeze anumite tendințe sau să producă lucrări care să se vândă mai bine, în loc să creeze ceva cu adevărat autentic și personal. Cred că este important ca el să-și găsească propriul echilibru între crearea de artă autentică și atragerea de audiență pentru această artă. O audiență devotată poate fi benefică pentru succesul unui artist, dar nu ar trebui să fie singurul motiv pentru care se creează artă.

Cum spuneam mai sus, pentru un artist mai contează și calitatea audienței, gradul ei de urmărire, constituirea audienței sub forma unui ”trib” care să-l urmeze pe artist, să-l susțină. Audiența generată de arta autentică, care reprezintă viziunea artistului poate fi mai mică decât cea generată de lucrări populare dar este mai stabilă, implicată și loială artistului.

Dileme, dileme, dileme…

“There is nothing worse than a sharp image of a fuzzy concept.”

Azi, pe 11 ianuarie sărbătorim Ziua Artei Fotografice în România, prin urmare despre ce se poate scrie azi dacă nu despre fotografie. Nu vreau să vorbesc foarte mult despre 11 ianuarie, dar pentru cine nu știe, este ziua de naștere al lui Carol Popp de Szathmari. Pictor, grafician și fotograf maghiar, născut la 1812 în Cluj (Imperiul Austriac la acea vreme), a fost primul fotograf/documentarist, pionier al fotografiei la nivel european. Doar că azi mă voi referi la alt personaj remarcabil, Ansel Adams, care pe lângă numeroasele fotografii, ne-a lăsat drept moștenire o întreagă filozofie vizuală, mai mult sau mai puțin cunoscută de fotografii contemporani.

Pentru că trăim într-o lume dominată de consumerism, era de așteptat ca acesta să pătrundă și pe terenul artelor, cel mai prolific mediu de incubație pentru el dovedindu-se a fi cel audio-vizual, fotografia fiind parcă cea mai afectată. Atât de afectată încât stau și mă întreb dacă ea mai există ca formă de artă sau este doar o piață de desfacere pentru echipamente. Oare este mai valoroasă fotografia de azi decât cea de acum 100 de ani? Este ea mai bună?

Uneori îi invidiez pe pictori, sculptori sau graficieni. Am impresia că arta lor este mai pură, mai organică. Dalta sculptorului este daltă, pensula este pensulă și pânza, pânză. Nu se perfecționează anual, este așa de secole și arta este pură și aduce bucurie. Am tot văzut diferite discuții pe grupuri de fotografie, toate se canalizează mai mult în jurul perfecționării tehnologice a echipamentului decât în jurul fotografiei. Valoarea unei fotografii se evaluează în sharpness, gamă dinamică, mega pixeli, culori și nu în ultimul rând în performanța în lumină scăzută. Nimeni nu mai vorbește despre scopul fotografiei, despre fotografie ca formă de exprimare, despre fotografie ca artă. Nu vreau să critic, nu am expertiza necesară, dar acum că tot sărbătorim ziua fotografiei, aș vrea să ne aplecăm mai mult asupra vorbelor lui Ansel Adams care spunea: ”There is nothing worse than a sharp image of a fuzzy concept” adică: ”Nu există nimic mai rău decât o imagine clară a unui concept neclar”. Spor la fotografiat și un an rodnic.

Aradul are festival de jazz

Jazzul nu este doar muzică, este o stare.

Azi după mult timp, m-am simțit și eu puțin mândru de faptul că sunt arădean, așa că vă rețin atenția cu un eveniment care merită pomenit.

La inițiativa unor oameni ambițioși și dedicați, de azi Aradul are festival de jazz. Început timid și cu multe emoții, prima seară de festival s-a bucurat de un succes neașteptat. Vinovatul pentru sala plină, Petre Ionuțescu, care și-a luat auditoriul într-o călătorie ambiental – experimentală plină de elemente eclectice, prin universul jazzului dominat de trompetă. A fost un veritabil one man show, artistul dovedindu-și măiestria la instrumentele de suflat. Totul s-a desfășurat în Sinagoga Neologă din Arad, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru comunitatea iubitoare de jazz din oraș. Prezența într-un număr atât de mare în această primă seară de festival, este dovada că Aradul are nevoie de un asemenea festival. Urmează încă două zile de festival, fiind în aer liber, sper ca vremea să țină cu iubitorii de muzică și să ne bucurăm de JAZZAR.

Covid-19

Să ai grijă de tine este o prioritate, oricum nu scapi!

Hai să vă spun cum m-am întâlnit eu cu Covid-ul! Sincer să fiu nici nu mă gândeam că nu ne vom intersecta, mai ales în contextul actual în care pandemia în România este sus, sus, sus pe val. Sau pe bar? Nu știu... După câteva zile de concediu, soția revenind la serviciu, un job care implică lucrul cu publicul, a luat virusul. Duminică, în 3 octombrie a început să aibă simptome de răceală, nu s-a impacientat, fiind vaccinată cu Pfizer. Eu cum sunt circumspect de felul meu, am dat o fugă la cea mai apropiată farmacie și am cumpărat 3 teste antigen. Pentru ea, pentru mine și pentru fiul nostru. Ea pozitivă, partea bărbătească negativă. Luni în 4 octombrie, drum la medicul de familie, încă un test care să confirme virusul. Din nou pozitiv. Ne-am izolat unul de celălalt, eu preluând sarcinile gospodărești. De marți am început și eu să simt un ușor disconfort la nivelul gâtului, un fel de uscăciune pe care o poți pune pe seama aerului uscat din cameră. Am încercat să dezinfectez cu prună, sperând că vaccinul celor de la Moderna m-a păzit de virus, dar nu a vrut să cedeze. Miercuri mi-am mai făcut un test, tot negativ. Joi în 7 octombrie am decis să vizitez medicul de familie. La testul făcut la cabinet, pozitiv. Am început tratamentul prescris de medic, similar cu cel al soției.

Acuma ce să zic, am făcut forme ușoare, cel mai rău a fost o temperatură de 37,8 C. În rest, muci și tuse ușoară. Nu vreau să mă gândesc ce era dacă nu eram vaccinați, mai ales că eu mai am și beteșuguri în conformitate cu cifrele din buletin. Azi, după 10 zile de la confirmare, am ieșit negativ, ceea ce m-a determinat să scriu rândurile astea în speranța că vor fi utile măcar unei persoane. Pot spune că am trecut ușor de data asta. Important este să mergi la doctor, la cele mai banale semne de răceală mergi la doctor! Nu te trata acasă după tot felul de rețete luate de pe internet. Doctorul tău de familie știe ce este mai bine pentru tine, a făcut vreo zece ani de școală, mai mult decât ai petrecut tu pe Facebook, cu siguranță. Tu monitorizează-ți în permanență starea de sănătate și informează-l despre evoluția bolii. Dacă nu ai un termometru și un pulsoximetru, cumpără. Roagă pe cineva să-ți cumpere și 1-2 teste. Saturația de oxigen în cazul nostru nu a scăzut sub 96-97. Vaccinul ne-a ajutat și lupta s-a dus la poarta de intrare în organism, sunt convins de asta. Nu zic să te vaccinezi, este alegerea ta, îți asumi asta, dar eu care sunt hipertensiv și cu glicemia destul de mare, cu ajutorul vaccinului am trecut peste hop, cel puțin pentru moment.

Cu toate că sunt un ipohondru înrăit și fac atacuri de panică destul de nasoale când vine vorba de sănătate, faptul că sunt vaccinat și că am încredere în știință m-a ajutat psihic foarte mult. Odată cu reunirea familie (soția), a fost ușor. Nu am reușit să citesc prea mult, tocmai începusem să citesc cartea lui Irvin Yalom – Privind soarele în față, dar am văzut șase sezoane din The 100.

Dacă înveți ceva din asta, treaba ta, dar e mai bine să înveți din greșelile altora decât din cele proprii. În situația de față, medicul de familie este important, testarea la fel. Cu cât prinzi boala la debut, se pare că treci mai ușor prin ea. Hai să-ți spun că fiul meu se pregătea de booster, l-am îndemnat să facă înainte un test pentru determinarea nivelului de anticorpi. La șase luni de la rapel, are peste 1400 de unități. Eu cred că te protejează vaccinul. Nu te scapă de boală, dar amână întâlnirea cu străbunii și vizita la ATI. Nu vreau să devină o postare în care se va face dezbatere pro și contra vaccinare. Am încercat doar să relatez ce am pățit eu și soția mea. Sănătate maximă tuturor!

52 de ani

O cifră oarecare sau reflexia CNP-ului

Este a treia zi după 52. Acum un an, experimentam începutul unei molime care m-a ținut în stand-by vreme de un an. A fost un an în care am descoperit o societate fragilă, dezbinată de boală, de teamă, de prostie. A fost un an în care dacă nu ai stat bine cu capul, puteai să o iei razna destul de ușor, un an în care multă lume a experimentat viața între patru pereți. A fost un an în care am trecut de la conspirația Ocultei, la moartea programată prin antene 5G, de la rugăciunea pentru găsirea grabnică a unui leac, la un război dus pe social media împotriva leacului proaspăt găsit. A fost un an care doar a trecut peste mine, nu-mi doresc să-mi amintesc de el doar din perspectiva ”așa nu”. În speranța că se duce și vine ceva mai bun, chiar în ziua în care am împlinit 52 de ani, m-am vaccinat. Am ascultat la vocile prietenilor, la vocea mass-mediei și în final am ascultat la vocea instinctului meu. Pentru că îmi doresc și sper că viața va fi ca înainte. Fără restricții, fără frici. Mi-e dor să călătoresc, să fac fotografii, mi-e dor de siguranță. Pentru toate astea, m-am vaccinat. Pentru că-mi vreau viața înapoi și nu-mi pasă de alte păreri.

Omenirea de-a lungul existenței ei, a fost lovită de boli, unele cumplite, pandemii care au îngenuncheat civilizații, de la năpastele biblice la holeră, de la ciumă la HIV, virusuri sofisticate parcă desprinse din scenarii Sci-Fi, toate au lovit umanitatea, firavă și lipsită de apărare. Adaptate la nivelul cunoștințelor umane, pandemiile au fost mai șmechere și mai agresive decât noi, parcă special concepute să ne atragă atenția asupra incapacității noastre de a face față situațiilor critice. Dacă cu ani în urmă o molimă era evaluată strict din punct de vedere al victimelor făcute, azi ravagiile unei  pandemii se calculează în miliarde de dolari, în crize economice devastatoare, analiștii fiind mai îngrijorați de cifre, PIB-uri și cotații la bursă decât de oameni. O molimă ne poate face mai umani sau mai sălbatici, mai buni sau mai răi, îmi este greu acum să stabilesc și să evaluez starea societății după ce totul va trece, dar cu siguranță nimic nu va mai fi la fel.

            Soția care lucrează într-o instituție publică, este obligată să meargă la serviciu. Eu sunt fotograf freelancer și nu dau cu pixul în condica de prezență, îmi permit luxul de a rămâne acasă.  Oarecum m-am auto izolat începând cu data de 20 martie, dată de la care am evitat pe cât posibil orice interacțiune fizică cu alte persoane. Cu toate că nu am un bagaj de cunoștințe referitoare la virusul care începe să facă prăpăd și în țările europene, am zis că este mai înțelept să stau cuminte pe fundul meu, mai ales că sunt ipohondru și îmi fac griji pentru sănătatea mea. În România ordonanțele militare încep să apară precum ofertele la supermarket, câte una în fiecare săptămână, ordonanțe care limitează drepturile și libertățile cetățenilor, care ne fac un fel de pușcăriași la domiciliu, evident pentru binele nostru. Am început să citesc știri. Nu din România pentru că așa cum ziceam în prima parte, nu mai am încredere în presa din România. Citesc cel mai mult știrile de la BBC și inevitabil stau mult pe rețelele de socializare. Aici Facebook conduce la mare distanță. Am descoperit și un site statistic care prezintă în timp real situația cazurilor de infectare cu SARS Cov-2, virusul responsabil de molima care a lovit omenirea în această iarnă. Probabil dacă l-am întreba pe Google în această perioadă, ne-ar spune că a fost site-ul cel mai accesat în ultimele luni. Lumea începe să se îngrijoreze, în 22 martie fiind anunțat primul caz de deces cauzat de acest virus blestemat în România. Așa cum și era normal cei care nu au doar rahat între urechi au început să înțeleagă că este imperativ  nevoie să se i-a măsuri pentru siguranța proprie și au început această încarcerare în propria casă. Cum spuneam, pentru mine nu era un capăt de lume această izolare, cel puțin în primele zile. Alte gânduri îmi macină nopțile. Fiul meu, plecat în Marea Britanie la studii. La fel ca în România, Marea Britanie se pregătește să i-a măsuri de îndepărtare socială, astfel că  școlile și facultățile probabil vor fi închise. Evident că Boris Johnson, s-a bătut cu cărămida în piept cum că vor adopta un regim mai liber, speră în acea imunizare comunitară, sfătuit fiind de conducerea din sistemul lor de sănătate. Cu toate astea din 21 martie se suspendă cursurile, se încheie anul, examenele aferente semestrului doi urmând să fie susținute online. Colegii lui Sebastian, încep să părăsească campusul, în special englezii. A fost momentul deciziilor grele. Ce este de făcut? Știind performanța sistemului de sănătate din România, am considerat ca ar fi mai bine să rămână în Marea Britanie. Aici nu are nici asigurare medicală, spitalele sunt adevărate surse de infecție iar administrația sunt convins că va fi complet depășită de gestionarea unei situații de criză.

            Cu toate acestea se pare că se pleacă masiv din străinătate, instinctul de a te strânge alături de familie în vremuri grele este mai puternic decât rațiunea. Amica lui cu care este coleg la inginerie a decis să vină acasă și în urma discuțiilor purtate cu Sebastian mi-am dat seama că și el optează pentru a revenii în țară. În apartamentul lui, care este format dintr-un etaj întreg cu 10 camere, au mai rămas doar doi. El și încă un englez care nu vrea să meargă acasă pentru că are un frate cu o boală auto imună și nu vrea să-l supună riscului de a se infecta cu acest virus. Fără să-i mai zic ceva, am analizat situația și mi-am dat seama cât de greu poate să-i fie să nu ai alături de tine pe cineva care să te ajute în caz că te îmbolnăvești. L-am sunat la telefon și am discutat despre venirea lui acasă. Cum am început să urmăresc situația la nivel european a evoluției pandemiei, Marea Britanie se situa în categoria zonei galbene, ceea ce înseamnă izolare la domiciliu pentru 14 zile. A rămas să își cumpere bilet de avion pentru data de 24 martie. Eu urma să sun la Tel Verde, numărul de telefon pus la dispoziție de guvernul României să mă asigur că nu va ajunge la carantină. Din păcate demersurile pentru informare au durat prea mult și am pierdut zborul din 24 martie. Următorul zbor era doar pe 28 martie. Am riscat și a cumpărat bilet la acel zbor. Între timp, studenții din Manchester au făcut o petiție pentru a-și recupera banii pentru cazarea în cămin, având în vedere suspendarea cursurilor. Cu toate că preferam să fi rămas la școală, nu pot nega că nu m-au bucurat cele 1600 de lire câștigate. Din 23 martie avea să urmeze  o luptă cu cifrele, urmăream zilnic, de zeci de ori numărul cazurilor de infectare din Regatul Unit. Urmărind statusul altor state, după trecerea pragului de 20.000 de cazuri, țara intra în zona roșie, ceea ce presupunea carantina. În tot acest timp izolarea mea s-a mutat la scara alăturată unde într-un apartament am biroul firmei mele. Cum suspendasem activitatea până la terminarea molimei, am decis să reamenajez spațiul pentru a fi locuit, urmând ca Sebastian să locuiască acolo singur până la ieșirea din izolare. Am considerat că este mai bine așa, dacă ar fi venit să locuiască cu noi trebuia să stăm și noi la izolare ceea ce complica activitatea de aprovizionare. Deci cuibușorul meu, apartamentul meu de burlac va devenii al lui. Va fi o vară interesantă.

Categoric iarna nu este anotimpul meu preferat. De când mă știu am fost rău de frig, mereu înfofolit, cu fular și căciula îndesată pe cap, iar fulgii de care toată lumea se bucura, pentru mine erau proiectile de gheață care nu aveau nimic mai bun de făcut decât să-mi intre în ochi. Singurul moment în care mă bucuram de iarnă era Crăciunul. Reprezenta apogeul primului trimestru de școală, venea ca o răsplată, concretizată în jucării și banane care se coceau lent, dosite pe dulapul din lemn masiv din sufrageria părinților mei. Îmi aduc aminte că admiram fulgii din spatele geamului, mă cocoțam pe scaunul din bucătărie și priveam cu burta lipită de calorifer cum se aștern straturile de zăpadă pe stradă. Bunica din partea mamei, care m-a crescut de mic, ducea o luptă acerbă cu mine să mă scoată afară la joacă, dar nu. Nu îmi place iarna.

După ani, prietenii apropiați știu că nici acum nu prea ies în perioada asta, am rămas aceeași persoană hâtră care fuge de iarnă.  În scurtele ieșiri până la market sau la piață, că deh, mai trebuie completată provizia de mâncare și bere, încerc să descopăr frumusețea iernii, să găsesc ceva care să-mi atragă atenția. Așa am făcut o oarecare pasiune pentru chiciură. Fotogenică apariție în diminețile din această perioadă,  chiciura este o poveste tristă, o melancolie morbidă, un veșmânt care pare să conserve dar în același timp ucide. Atât mă bucur de iarnă, o fracțiune de secundă cât durează clickul care imortalizează efemeritatea unui boboc de trandafir, apoi să mă retrag în confortul casei mele.

Ați simțit vreodată nevoia aia copilărească de a te băga în zăpada care stă să se topească, în acel cocktail aflat într-o stare fizică incertă, undeva la limita dintre solid și lichid? Eu am experimentat asta chiar azi.

Am plecat de acasă cu ceva treabă în oraș, dar în loc să iau tramvaiul până în centru, am luat-o la pas spre malul Mureșului. Era o atmosferă frumoasă, aerul plin de cristale avea o strălucire aparte, soarele se căznea să rămână agățat de crengile copacilor oferind o lumină diafană, nu moale, oarecum curajoasă, precisă și caldă. Simțeam cum alunec pe stratul de zăpadă, conștientizam că voi merge greu, ghetele se vor îmbiba cu apă și voi pierde destul de mult timp. Pur și simplu îmi doream să merg pe jos, aveam și certitudinea că voi face măcar o singură fotografie decentă așa că am continuat să pășesc prin fleoșcăiala de pe drum.

Nu departe de casă, am văzut câteva frunze încremenite în zăpadă, atenția mi-a fost atrasă în special de una care părea să zboare pe deasupra zăpezii, precum zborul unei pisici de mare pe fundul oceanului, sau precum zborul unui dragon deasupra norilor.

În general nu îmi place să fotografiez așa ceva, nu sunt melancolic, dar oportunitatea care a apărut cu această scenă m-a determinat să scot aparatul și să fotografiez, să mă bucur de fotografia făcută și să o postez pentru a vă transmite puțin din experiența pe care am avut-o eu.

An nou, planuri noi, idei pentru un viitor cu mai puțin Facebook. Am decis să fac o schimbare, din aia radicală, genul de schimbare în urma căreia te apucă plânsul după ce o faci. Ceva similar cu feelingul pe care-l ai după ce timp de 10 ani de purtat barbă stil ZZ Top, decizi că vrei un look de bebeluș, sau blondă fiind de-o viață ai un șoc când te vezi în oglindă neagră ca tăciunele. Ști că nu mai ai ce face, nu mai poți da înapoi și trebuie să te împaci cu gândul. Barba nu mai crește decât în ani iar dacă vrei să revii la blond rămâi fără păr. Așa și eu. După nouă ani în care am expus ceea ce fac pe Facebook am simțit nevoia să schimb ceva, așa că am decis să mă mut, tot pe online dar la mine pe blog. După ce am consultat statisticile de pe analytics și am văzut că am mai mulți vizitatori unici aici decât prieteni pe Facebook am zis că merită să risc. De ce să nu pun aici fotografii, să se bucure mai mulți oameni de ele, de ce să nu am libertatea de a mă organiza cum îmi place, să mai pun un tutorial, să mai scriu 2-3 rânduri dacă tot am ocazia. În plus îmi place ideea de libertate de a alege. Cine vrea să vadă cu ce mai mă ocup eu, intră aici. Cine nu, rămâne pe Facebook.

Desigur nu pot renunța complet la social media, mă voi axa mai mult pe Instagram și pagina de business de pe Facebook și desigur cochetez cu ideea de a-mi dezvolta mai mult canalul de youtube. Contul personal va fi mai mult pentru a activa în cele câteva grupuri din care fac parte sau pe care le administrez, dar nu doresc să mai pun acolo fotografii. Pentru început, până se obișnuiește lumea voi distribui conținutul de aici și pe Facebook.

Probabil voi explica în viitor motivele care au dus la această decizie, deci țineți aproape. Din 1 ianuarie fotografii doar aici, pe Instagram și pe grupurile în care activez. Seee you soon.