Obiectivele foto explicate

Cum sunt construite, ce înseamnă diafragma și distanța focală? Dar unghiul de cuprindere?

Dacă ar fi să aleg cea mai importantă componentă a unui aparat de fotografiat, după părerea mea, obiectivul ar fi foarte sus pe listă. De fapt, probabil pe primul loc. Aparatul foto poate avea un senzor excelent, un sistem de autofocus performant și tot felul de funcții despre care acum câțiva ani nici nu ne imaginam că vor exista. Dar, până la urmă, lumina trebuie să ajungă la senzor prin obiectiv.

Iar obiectivul nu este doar „bucata aia de sticlă din fața aparatului”. El are un rol esențial în felul în care vedem și construim fotografia: cât de mult din scenă intră în cadru, cât de apropiat sau îndepărtat pare subiectul, cât de mare este zona de claritate și multe altele. În acest articol vreau să vorbim despre câteva dintre lucrurile esențiale pe care trebuie să le înțelegem atunci când vorbim despre obiective: cum sunt construite, ce este diafragma, ce înseamnă distanța focală și ce se întâmplă atunci când folosim același obiectiv pe Full Frame și APS-C. Și da, promit să nu transform totul într-o lecție de optică. Avem și lucruri mai interesante de făcut. 🙂

Cum este construit un obiectiv foto?

Înainte să discutăm despre distanța focală sau diafragmă, merită să vedem ce se află, de fapt, în interiorul unui obiectiv. Un lucru pe care îl întâlnesc destul de des este folosirea termenului „lens” din engleză tradus pur și simplu prin „lentilă”. În contextul fotografiei, lens se referă de obicei la obiectiv, nu la o singură lentilă.Pentru că un obiectiv foto nu este format dintr-o singură lentilă. În interiorul lui se găsesc mai multe elemente optice, adică lentile, grupate în diferite grupuri optice. Fiecare are rolul său în controlarea și direcționarea luminii astfel încât imaginea să poată fi formată pe senzor. Toate aceste elemente sunt găzduite în corpul obiectivului.

La un obiectiv cu distanță focală fixă, construcția este într-un anumit fel. La un obiectiv zoom lucrurile devin ceva mai complicate, pentru că anumite grupuri de lentile se deplasează în interior atunci când modificăm distanța focală. Asta explică și de ce unele obiective zoom par că fac gimnastică atunci când trecem de la o focală la alta. Nu se plimbă lentilele degeaba prin interior. Au treabă. 🙂

Diafragma – mai mult decât un simplu „robinet” pentru lumină

În interiorul obiectivului se află și diafragma. Ea este formată din mai multe lamele care se deschid și se închid și controlează cantitatea de lumină care ajunge la senzor. O comparație simplă este cu pupila ochiului. Când este întuneric, pupila se dilată pentru a lăsa să intre mai multă lumină. Când lumina este puternică, se contractă. La aparatul foto se întâmplă ceva asemănător. Numai că diafragma are și un alt rol foarte important: influențează profunzimea de câmp, adică zona din imagine care apare clar. Dar să nu ne grăbim.

Valoarea diafragmei este exprimată printr-un număr precedat de litera f:

f/1.4 → f/2 → f/2.8 → f/4 → f/5.6 → f/8 → f/11 → f/16 → f/22

Și aici apare una dintre micile ciudățenii ale fotografiei. Cu cât numărul este mai mic, cu atât diafragma este mai deschisă și intră mai multă lumină. Așadar:

• f/2 este mai deschis decât f/2.8;

• f/2.8 este mai deschis decât f/4;

• f/4 este mai deschis decât f/5.6.

Pare puțin contraintuitiv la început, dar după ce te obișnuiești cu sistemul devine foarte simplu. Trecerea de la o valoare la următoarea reprezintă, în cazul valorilor standard, un stop. Asta înseamnă o înjumătățire sau o dublare a cantității de lumină care ajunge la senzor. De exemplu, dacă trecem de la f/2.8 la f/4, la senzor ajunge aproximativ jumătate din cantitatea de lumină. Dacă facem invers, de la f/4 la f/2.8, cantitatea de lumină se dublează.

De ce avem f/2.8 și nu f/3?

Pentru că valorile diafragmei nu sunt alese la întâmplare. Ele rezultă dintr-un raport matematic dintre distanța focală și diametrul deschiderii efective a diafragmei. Pentru ca fiecare treaptă să reprezinte aceeași modificare a cantității de lumină, valorile succesive sunt aproximativ înmulțite cu 1,414, adică rădăcina pătrată din 2. Și mai este un lucru important: valoarea f nu reprezintă diametrul fizic al diafragmei. De aceea, o diafragmă f/2 nu are aceeași dimensiune fizică pe toate obiectivele. De exemplu, la un obiectiv de 50 mm, f/2 înseamnă o deschidere efectivă de aproximativ 25 mm. La un obiectiv de 100 mm, f/2 înseamnă aproximativ 50 mm. Același f/2, dar diametre fizice diferite. Fotografia are uneori un talent special de a face lucrurile să pară mai complicate decât sunt.

Diafragma și profunzimea de câmp

Diafragma nu controlează doar lumina. Atunci când folosim o diafragmă deschisă, cum ar fi f/1.4 sau f/2, putem obține o zonă mai mică de claritate și un fundal mai defocalizat. La f/8 sau f/11, în general, avem o profunzime de câmp mai mare. Dar aici trebuie să facem o precizare importantă: profunzimea de câmp nu este determinată doar de diafragmă. Ea depinde și de:

• distanța focală;

• distanța dintre aparat și subiect;

• dimensiunea senzorului.

Iar asta ne duce direct la următorul subiect.

Ce este distanța focală?

Distanța focală este exprimată în milimetri și, în termeni optici, reprezintă distanța dintre punctul optic de referință al sistemului optic și planul în care se formează imaginea. Pentru cineva care începe să fotografieze, explicația asta nu spune probabil foarte multe așa că hai să o simplificăm. Distanța focală ne spune, în esență, cât de larg sau cât de îngust este unghiul de cuprindere al obiectivului. Un obiectiv de 18 mm cuprinde o zonă mult mai largă din scenă decât unul de 200 mm. De aceea, atunci când vedem pe un obiectiv valori precum: 18 mm, 35 mm, 50 mm, 85 mm, 200 mm acestea reprezintă distanța focală, nu dimensiunea fizică a obiectivului.

Distanța focală și compresia planurilor

Un alt efect interesant atunci când folosim distanțe focale diferite este ceea ce numim compresia planurilor în profunzime. Aici este foarte important să lămurim o confuzie destul de frecventă. O focală lungă nu comprimă perspectiva. Perspectiva este determinată de poziția aparatului față de subiect. Ce se întâmplă, de fapt?

O focală lungă ne permite să fotografiem de la o distanță mai mare și să păstrăm aceeași încadrare. Prin schimbarea poziției aparatului, planurile din profunzime ajung să pară mai apropiate unele de altele. De aici vine ceea ce numim compresia planurilor. Un exemplu foarte bun ar fi să fotografiem același subiect la 35 mm și 135 mm, păstrând aceeași încadrare. Diferența dintre planurile din profunzime va deveni mult mai evidentă.

Full Frame vs. APS-C

Și aici ajungem la una dintre discuțiile care apar aproape inevitabil atunci când vorbim despre obiective: Full Frame versus APS-C. În primul rând, trebuie să înțelegem că senzorul Full Frame este mai mare decât senzorul APS-C. Un senzor Full Frame are aproximativ 36 × 24 mm, în timp ce un senzor APS-C are proximativ 23,5 × 15,6 mm.

Dar ce înseamnă asta atunci când folosim același obiectiv?

Să presupunem că avem un obiectiv de 35 mm. Pe un aparat Full Frame, el oferă un anumit unghi de cuprindere. Dacă montăm exact același obiectiv de 35 mm pe un aparat APS-C, obiectivul nu se transformă într-un alt obiectiv. Rămâne un obiectiv de 35 mm. Senzorul mai mic folosește însă o suprafață mai mică din imaginea proiectată de obiectiv. Este, dacă vreți, ca și cum am decupa partea centrală a imaginii. De aici apare ceea ce numim crop factor. Pentru APS-C Fujifilm, factorul de crop este aproximativ 1,5×.

Prin urmare:

35 mm × 1,5 = 52,5 mm. Asta înseamnă că un obiectiv de 35 mm montat pe APS-C oferă un unghi de cuprindere similar cu aproximativ 52,5 mm pe Full Frame În practică, vom spune de cele mai multe ori că 35 mm pe APS-C este aproximativ echivalent cu 50 mm pe Full Frame.

La fel:

• 23 mm APS-C 35 mm Full Frame

• 16 mm APS-C ≈ 24 mm Full Frame

• 56 mm APS-C ≈ 85 mm Full Frame

Dar aici vreau să subliniez ceva foarte important: 35 mm rămâne 35 mm

Când spunem că un 35 mm pe APS-C este „echivalent” cu un 50 mm pe Full Frame, ne referim în primul rând la unghiul de cuprindere. Obiectivul nu își schimbă distanța focală. 35 mm rămâne 35 mm. Nu devine fizic un obiectiv de 52,5 mm. Și nici perspectiva nu se schimbă doar pentru că am schimbat senzorul.

Perspectiva se schimbă atunci când schimbăm poziția aparatului față de subiect.

Dar ce se întâmplă cu profunzimea de câmp?

Mai există o diferență interesantă între cele două formate. Dacă vrem să obținem aceeași încadrare și aceeași perspectivă, Full Frame poate permite, în anumite condiții, obținerea unei profunzimi de câmp mai mici. De exemplu, dacă pe APS-C folosim un 35 mm și vrem aceeași încadrare pe Full Frame, vom folosi aproximativ un 52,5 mm. Dacă păstrăm aceeași diafragmă, Full Frame va permite în general o profunzime de câmp mai mică. Asta nu înseamnă, evident, că APS-C nu poate produce fotografii cu fundal frumos defocalizat. Poate foarte bine. Vorbim doar despre diferențele dintre cele două formate atunci când încercăm să păstrăm aceeași încadrare și aceeași perspectivă.

Putem folosi obiective APS-C pe Full Frame?

Aici apare un alt aspect interesant: cercul de imagine. Un obiectiv proiectat pentru APS-C este construit pentru a acoperi un senzor mai mic. Dacă îl montăm pe un aparat Full Frame, cercul de imagine poate să nu acopere întreaga suprafață a senzorului. Rezultatul poate fi apariția unor zone întunecate în colțurile fotografiei, fenomen numit vignetare. Unele aparate Full Frame detectează automat obiectivul APS-C și trec în modul crop. Aparatul folosește atunci doar partea centrală a senzorului, eliminând zonele în care ar apărea vignetarea. Problema este că, în acest caz, nu mai folosim întreaga suprafață a senzorului Full Frame.

În schimb, atunci când folosim un obiectiv Full Frame pe un aparat APS-C, nu avem această problemă. Obiectivul proiectat pentru un senzor mai mare acoperă fără probleme senzorul APS-C. Vom avea însă un unghi de cuprindere mai îngust decât pe Full Frame, din cauza factorului de crop.

Ce ar trebui să reținem?

Dacă toate explicațiile de mai sus au început să se amestece puțin în cap, hai să le reducem la câteva idei simple.

1. Obiectivul focalizează lumina și formează imaginea pe senzor.

2. Diafragma controlează cantitatea de lumină și influențează profunzimea de câmp.

3. Cu cât numărul f este mai mic, cu atât diafragma este mai deschisă.

4. Distanța focală determină unghiul de cuprindere al obiectivului.

5. O focală lungă nu schimbă perspectiva. Poziția aparatului față de subiect este cea care schimbă perspectiva.

6. Un obiectiv de 35 mm rămâne un obiectiv de 35 mm și pe Full Frame, și pe APS-C.

7. Pe APS-C, senzorul mai mic folosește o parte mai mică din imaginea proiectată de obiectiv, ceea ce duce la un unghi de cuprindere mai îngust.

Și poate cea mai importantă idee:

35 mm rămâne 35 mm. Se schimbă doar ceea ce vedem din imaginea proiectată de obiectiv.

Și de aici începe partea interesantă

Acum că am lămurit câteva dintre lucrurile de bază — construcția obiectivului, diafragma, distanța focală și diferența dintre Full Frame și APS-C — putem trece la următoarea întrebare.

Pentru că, până la urmă, teoria este frumoasă, dar vine momentul în care trebuie să alegem obiectivul pe care îl punem pe aparat. Ce alegem? Un 23 mm? Un 35 mm? Un 50 mm? Un zoom? Un obiectiv luminos? Un teleobiectiv? Și, mai ales, de ce?

În partea următoare vom vorbi despre tipurile de obiective și despre criteriile după care putem alege obiectivul potrivit pentru ceea ce vrem să fotografiem.

Și aici lucrurile încep să devină chiar interesante. Dacă vrei să vezi un videoclip despre toate acestea, las aici un link:

Un nou început

Cochetam de mult timp cu trecerea la Apple, să vedem dacă merită.

Pe final de an, m-am gândit să-mi fac un cadou generos și vouă o lectură cu care să mai dezmorțesc puțin blogul acesta dat uitării. Dacă sunteți pasionați de hardware, calculatoare și alte drăcovenii de genul acesta, articolul de față este pentru voi, mai ales dacă intenționați să faceți investiții viitoare în echipamente IT.

Probabil ați auzit despre noua generație de calculatoare lansată de Apple, care redefinește conceptul de computer personal prin minimalism și simplitate, fără rabat în privința performanței. Motorizate de noile procesoare din seria M4, cu configurații variind de la M4 de bază, la M4 Pro și M4 Max, acestea sunt destinate atât pieței de consum, cât și profesioniștilor. Cea mai ieftină versiune, cu procesor M4, 16 GB RAM și stocare de 256 GB, este disponibilă pentru aproximativ 3500 de lei, ceea ce face sistemul Apple foarte accesibil. Cum mă tot gândesc de ceva timp să trec de la Windows la Mac, am studiat piața și mi-a atras atenția un Mac Mini cu procesor M4 Pro, 24 GB RAM și stocare de 512 GB, pe care intenționez să-l folosesc pentru editare foto/video și alte activități de productivitate.

Eu am fost mereu utilizator de produse Windows. Primul computer personal pe care l-am avut a fost bazat pe un procesor Prescott și sistem de operare Windows 97. De-a lungul timpului, am folosit și procesoare AMD și am trecut prin toate versiunile de Windows până la Windows 11 24H2. M-am obișnuit cu bunele și relele lor (mai mult rele) și recunosc că, odată cu trecerea anilor, mi-a fost tot mai greu să fac trecerea la sistemul Apple, din comoditate.

De trei ani, folosesc un laptop Lenovo Yoga, care începe să dea semne de oboseală. RAM-ul este insuficient, iar procesorul scârțâie și el, așa că am considerat că este momentul să-l înlocuiesc. Monitorul meu Benq PD2706 UA cere o unitate puternică, așa că m-am documentat atent cu privire la o viitoare investiție.

Inițial, am luat în considerare o configurație de top pe Windows, dar problemele recente ale procesoarelor Intel și prețurile mari ale plăcilor grafice m-au orientat către produsele Apple. Odată cu lansarea noii generații de procesoare M4 și în special a seriei Mac Mini, cu noul design și promisiunea unei unități puternice la dimensiuni reduse, m-a cucerit din prima. Nu mi-am imaginat că voi putea ține în palmă un calculator pe care să pot edita video 4K la cele mai ridicate standarde. Nu mi-am imaginat un calculator sub 1 kilogram la care să pot conecta patru monitoare 4K și să fac editare foto-video atât de bine.

Am optat pentru un Mac Mini cu procesor M4 Pro, 24 GB RAM și stocare de 512 GB. Este suficient, având în vedere că pot lucra cu stocare externă prin cele 3 porturi Thunderbolt 5. După ce am făcut precomanda la iStyle, am primit o estimare de livrare între 4 și 8 săptămâni. Pe lângă precomandă, am mai pus la favorite produsul dorit pe mai toate site-urile de unde cumpăr echipamente. În primele zile din decembrie, am primit notificare de la Altex că este pe stoc. Am anulat precomanda la iStyle, l-am comandat și în două zile, micuțul Mac Mini M4 Pro era pe birou.

Experiența de unboxing este extraordinară, Apple știe să vândă povești. După unboxing și conectarea la monitor, surpriză! Noul meu Mac refuza să funcționeze cu perifericele mele Logitech, nici pe cablu, nici pe Bluetooth, nereușind să trec de mesajul de întâmpinare. Așa că, am sărit într-un taxi și am fugit la Altex de unde am cumpărat o tastatură Magic Keyboard și un mouse Apple din generația 2024, pentru care am plătit încă 1000 de lei. Ajuns acasă, le-am pornit și totul a mers strună. Apple știe din nou cum să facă bani.

Într-un final, am achiziționat și un Magic Trackpad, generația 2024, care este cireașa de pe tort. Este extrem de confortabil, gesturile disponibile și integrarea cu majoritatea aplicațiilor îl face foarte util, mai util decât mouse-ul. Este un dispozitiv de luat în considerare, dacă treceți de la Windows la Mac. Nu cumpărați mouse-ul Apple, mai bine un Trackpad și un mouse bun, precum Logitech MX Anywhere 3/s pe care-l veți putea conecta fără probleme după instalarea sistemului de operare.

Cu toate echipamentele Apple pe birou, m-am relaxat și m-am declarat mulțumit. Conștient fiind că am multe de învățat despre Mac OS, diferit de Windows, sunt hotărât să mă apuc de studiu în perioada următoare când voi fi și în concediu.

În loc de teste sintetice, care sunt deja abundente pe internet, prefer să povestesc despre experiența reală a unui utilizator nou pe sistemul Apple, după o viață de Windows. Principala activitate pentru Mac va fi editarea foto, folosind Capture One Pro și Adobe Photoshop. Ocazional voi face și editare video, clipuri scurte, reels-uri pentru diverși clienți, dar și clipuri video personale de prin vacanțele în care urmează să plec. În ceea ce privește editarea foto, micul M4 Pro se dovedește a fi mare de tot. Indiferent ce sarcini i-am dat, indiferent de numărul de layere, Generative AI și alte instrumente care îngenuncheau AMD-ul din laptopul meu, Mac Mini nici măcar nu se sinchisește să-și pornească sistemul de răcire. Am importat un proiect video 4K la 400 Mbs în softul de editare video, fără proxy, și se mișcă incredibil de fluent. Pare un sistem care nu o să dezamăgească în următorii ani.

Unele programe nu rulează nativ, unul dintre ele fiind Calibrite Profiler, softul cu care vine colorimetrul cu ajutorul căruia îmi calibrez ecranul. Cu această ocazie am instalat emulatorul Rosetta și am reușit să rulez fără probleme softurile care nu rulează nativ în Mac OS 15. După aventura în sistemul Apple simt nevoia de a forma un ecosistem în jurul computerului, așa că mă gândesc la investiții viitoare. Sunt în așteptarea lansărilor viitoare, poate un iPhone 17 Pro (Max) și o tabletă sunt pe lista mea de așteptare. Vedem ce se anunță în câteva zile la CES, dar cu siguranță pe mine m-a cucerit Apple, cu toate că nu credeam în eticheta Apple Fan Boy.

Benq ScreenBar Halo

Companionul nopților albe în camere întunecate.

Vreau să vă povestesc despre cum mi-am stricat eu ochii. În ultimii ani, m-am ocupat mult de fotografia de produs, în special cea pentru e-commerce, fotografie care presupune multe ore de editare, implicit mult timp petrecut în fața unui ecran. Fotografia e-commerce are scopul de a prezenta descriptiv un produs pe fundal alb, ceea ce înseamnă un contrast mare afișat pe ecran timp îndelungat. Inevitabil a apărut disconfortul la nivelul ochilor, cauzat atât de imaginile editate cât și de diferența mare dintre luminozitatea ecranului și mediul ambiental. Obișnuiesc să editez seara, după ce revin de la studio, când este întuneric și de cele mai multe ori o fac cu lumina stinsă. Monitorul îl țin la o luminozitate de 120 candele/mp, în parametri normali pentru această activitate și pentru nivelul de lumină din spațiul de lucru, dar în timp am început să simt tot mai des disconfort la nivelul ochilor.
Este cunoscut faptul că sursele de lumină din cameră afectează imaginea afișată pe monitor, produc reflexii sau pete de lumină pe monitor, ceea ce te obligă să renunți la ele. Temperatura de culoare a surselor de lumină din cameră pot influența și ele modul în care vedem imaginea pe un monitor, deci multe probleme și cumva trebuie rezolvate.

M-am documentat despre acest fenomen, am studiat soluțiile care pot atenua acest disconfort și am ajuns la concluzia că cel mai eficient lucru este adăugarea de lumină în spațiul din proximitatea monitorului. O lampă de birou este dificil de poziționat, ocupă spațiu pe birou și de cele mai multe ori lumina ei va ajunge pe ecran ca lumină parazită. După multe ore de documentare pe internet am ajuns la concluzia că nu merită investit în ceva ieftin, care să fie un compromis, prin urmare am luat în calcul soluțiile de iluminare ale celor de la Benq, mai ales că monitorul meu este de la acest producător.

Teoretic un screen bar trebuie să lumineze spațiul de pe birou, eventual spatele monitorului fără ca lumina emisă de acesta să ajungă la monitor. Dintre soluțiile oferite de Benq am ales modelul de vârf, Benq ScreenBar Halo. Cu toate că prețul este mare, l-am cumpărat cu 845 de lei în urmă cu câteva luni, specificațiile și modul în care operează sunt de top. Singurul loc unde am găsit în România acest screen bar a fost ReBoxed Designul optic asimetric al lămpii asigură o iluminare bună a biroului fără a se reflecta în ecran. Iluminarea atinge 800 lucși în centru, de la o înălțime de 45 de centimetri, ceea ce este foarte mult. De asemenea temperatura de culoare este variabilă între 2700 - 6500 Kelvin. În ceea ce privește indexul de randare al culori, aven un CRI > 95. Unghiul fascicolului de lumină este de 100 de grade iar tubul lămpii se poate roti pentru o ajustare cât mai precisă a zonei care este luminată. Lampa vine însoțită de o telecomandă sub forma unui puk, accesoriu devenit popular pentru dispozitivele Benq, care se conectează prin bluetooth cu lampa.

Cu ajutorul puk-ului poți seta toți parametrii de care ai nevoie inclusiv modul de operare al lămpii. Combinațiile posibile sunt: lampa principală, lampa principală și lumina pentru fundal sau doar lumina pentru fundal. Tot din puk se setează intensitatea luminoasă și temperatura de culoare în peste 100 de trepte. Există și un mod de operare automat care se bazează pe un senzor care măsoară iluminatul ambiental și calculează automat nivelul necesar de lumină. Cu ajutorul puk-ului se pot înregistra preseturi pentru a le accesa mai ușor în funcție de sceneraiile necesare.

Alimentarea lămpii se face prin intermediul unui cablu care se termină într-o mufă USB-A pe care în cazul meu am conectat-o la una dintre mufele USB ale monitorului. Pentru mine nu a contat dar în pachet se găsește și un adaptor pentru montarea pe ecrane curbate, asta în cazul în care deți așa ceva.

Dacă ar fi să trag o concluzie și să fac o recomandare, pot să spun doar că este scumpă dar merită. Am văzut monitoare destul de bune la prețul cu care vine această lampă, dar dacă ai nevoie de o soluție pentru a lumina biroul și pentru a îmbunătății confortul ochilor, este cea mai bună variantă.

Lenovo Yoga Slim 7 Pro

Această postare nu este o recenzie de produs, reprezintă opinia mea după o lună de utilizare al unui produs cumpărat cu banii mei, pentru utilizare în scopuri personale. Este vorba despre un ultrabook Lenovo Yoga Slim 7 Pro.

Dacă mă urmărești, ști cât de mult îmi place să simplific lucrurile și să-mi fac viața ușoară. În urmă cu trei ani, făceam trecerea la o tabletă pe care să o folosesc atunci când călătoresc. Cum nu concep ideea de fotograf cu rucsac, cu kilograme de echipament în spate, care să-mi facă coloana praf, am considerat că o tabletă în geantă nu îmi îngreunează prea mult bagajul așa că am folosit-o mereu în acești ani. Doar că din fotograf de outdoor, am ajuns să lucrez mai mult în studio sau la sediul clientului. Din păcate, datorită Androidului nu aveam acces la toate aplicațiile necesare pe tabletă, cei de la Capture One Pro nu au anunțat o dată exactă pentru lansarea produsului lor dedicat tabletelor cu Android, deci… mă confruntam cu unele neajunsuri. Nu mai zic de aplicația celor de la Fujifilm, Camera Remote care îți pune răbdarea la grea încercare când ai nevoie de ea. Abordând tot mai mult fotografia de produs, am început să am nevoie de funcția tethering, să pot vizualiza scena pe un ecran, să controlez aparatul de fotografiat și să declanșez direct de pe dispozitivul pe care lucrez.

Prin urmare am tot scormonit internetul și am început să vizualizez mai multe recenzii pentru laptopuri, care acum par singura și cea mai bună soluție pentru mine. Am așteptat apariția noilor procesoare M2 de la Apple, dar au venit cu un mare neajuns, prețul. Un Macbook Air cu procesor M2 și 512 GB stocare, ajunge la 9000 de lei. Bun, categoric nu merită acei bani, mai ales că apar semnale din partea utilizatorilor că se supraîncălzesc, neavând nici o soluție de răcire sub carcasă. Oricum și dacă erau reci precum o eră glaciară, nu aș fi dat 9000 de lei pe un notebook, preț la care ajungi cu un desktop foarte performant, mai ales că prețurile plăcilor grafice au luat-o pe un curs descendent. Am căutat soluții în tabăra Asus, HP, Huawei pentru ca în final să iau în considerare Lenovo.

Ca fotograf, în momentul în care aleg dispozitivul pe care voi lucra, iau în considerare câteva aspecte, le evaluez și decid. Primul element important pentru mine este ecranul, el fiind interfața dintre mine și mașinărie. În cazul de față, am un OLED de 14 inch cu tehnologie pe 10 bits și o rezoluție generoasă de 2880 x1800 pixeli. Ce înseamnă asta? Acoperire 100% DCI-P3, adică undeva pe la 126% sRGB, luminozitate de 400 nits și o rată de reîmprospătare de 90 Hz. Ecranul este calibrat hardware din fabrică așa că a fost necesară doar o simplă verificare. La o luminozitate de 65% obțin 160 de candele/mp, valoare la care eu editez fotografiile pe desktop. Rezoluția este foarte bună, aspectul ratio de 16x10 fiind bun pentru productivitate. Cei 90 de Hz fac clipurile video și navigarea fluidă, chiar dacă nu sunt de 120 sau 140 Hz, se simte diferența. Nu în ultimul rând ecranul suportă tehnologia HDR și Dolby Vision. Personal pentru a avea o experiență bună a culorilor, am activat HDR (este modul în care este calibrat ecranul și oferă un gamut extins) Stocarea este și ea generoasă, un SSD cu capacitatea de 1T și tehnologie NVMe .M2 îmi este suficient pentru un laptop. Când mi-am făcut ultimul desktop, am descoperit noile procesoare Ryzen, așa că am decis să merg și în cazul laptopului tot pe acest brand. Ultrabookul este motorizat de un Ryzen seria 7 și anume 5800H care beneficiază de arhitectură pe 7nm. Un procesor potent și eficient în același timp, dispune de 8 nuclee și 16 fire de execuție, care urcă până la 4,4GHz și un cache de 16M. Memoria RAM este de tip DDRAM4 cu o capacitate de 16GB, care lucrează la o frecvență de 3200 MHz . Evident ea este împărțită cu chipset-ul grafic integrat, care fură 2GB.

Din punct de vedere al dimensiunilor, las fotografiile să explice situația. Tableta Galaxy Tab S6 de 10,4 inch, cu husa originală și tastatură cântărește 0,838 kg. Ultrabook-ul, Lenovo 14 Yoga Slim 7 Pro cântărește 1,38 kg. Practic pentru puțin peste 0,5 kg, ai un laptop mult mai performant, cu un ecran de 14 inch și o autonomie cel puțin la fel de bună. Din punct de vedere al grosimii, laptopul este mai gros cu 3 mm în partea balamalei, față de tabletă cu husa și tastatura montată.

Din punct de vedere al accesoriilor avem o cameră web HD (nu grozavă) cameră IR și ToF, așa că vei avea recunoaștere facială prin Windows Halo iar laptopul va detecta prezența ta și va reacționa în consecință. Se va stinge ecranul când vei pleca din fața lui și va repornii când îți depistează prezența.

Conectica este așa și așa, mai bună decât în cazul Apple, mai proastă decât la alte branduri.

În partea stângă sunt două USB C 3.2, care sunt folosite atât pentru încărcare cât și pentru a conecta un display extern, iar în partea dreaptă un USB A 3.0. Nu este cititor de carduri, HDMI sau Display Port și nici cititor de amprente. Tastatura este plăcută, comodă la tastat și are tastele luminate cu posibilitatea de a alege trei niveluri de intensitate. Culoarea luminii este clasică, acel alb/albăstrui pe care-l am și pe Logitech MX Keys. Impresionante sunt finisajele și materialele care dau senzația de produs premium. Construcția este robustă, aluminiu, iar culoarea și textura fac ca ultrabookul să nu fie magnet de amprente. Eu sunt genul care ar face deliciul criminaliștilor, la cea mai mică atingere, las amprente, dar în cazul acestui ultrabook nu se întâmplă așa.

Am mai avut de-a lungul timpului laptopuri, majoritatea le foloseam cu un mouse pentru că trackpad-ul era mereu un chin pentru mine. În cazul de față, trackpad-ul generos cu suport pentru gesturi multi atingere este fenomenal. În afară de programele dedicate editării foto, unde folosesc mouse-ul sau tableta grafică, în aplicațiile office sau navigare nu mai folosesc mouse. Este atât de facil și ușor de lucrat cu acest trackpad încât nu mai simt nevoia de mouse. Pare făcut din sticlă și este cu adevărat mare.

Cu toate că vine cu difuzoare tunate de Harman Kardon, sunetul oferit de cele două difuzoare situate sub carcasă, este cel mult mediocru. Aș putea spune că este componenta cea mai slabă din întregul sistem. Comparativ cu sunetul din Galaxy Tab S6, este …trist. Am conectat prin portul jack de 3,5 mm, mai multe sisteme audio. Un set de boxe Creative Pebble Plus, o pereche de boxe Audio Engine A5+ și o pereche de căști Meze 12 Classic. Cu unele corecții sună bine, ceea ce mă duce cu gândul că nu chip-ul audio este problema ci difuzoarele și poziționarea lor.

Dacă ar fi să trag o concluzie după o lună de utilizare, ultrabookul pare o soluție bună ca dispozitiv pentru office, navigare pe internet, editarea fotografiilor și video. L-am testat cu Adobe Lightroom Classic, Adobe Photoshop, Adobe Premiere Rush și Capture One Pro. În toate cele patru aplicații merge perfect atât pe baterie cât și conectat la sursa de alimentare. Despre aceasta pot să vă spun că furnizează 95 de watt, ceea ce face ca încărcarea completă să dureze undeva la două ore. Este disponibilă și o încărcare rapidă. Prin urmare dacă ești creator de conținut și nu vrei să irosești o căruță de bani pe un produs Apple, despre care nu zic că nu sunt bune, dar poate nu toată lumea și le permite, acest Lenovo Yoga Slim 7 Pro, poate fi și pentru tine o soluție foarte bună. Înainte să vorbesc despre nota de plată, laptopul vine cu sistemul de operare Windows 11 Pro și cu o suită de aplicații de la Lenovo, pe care eu le-am găsit utile. La prima pornire începe să instaleze sistemul de operare și gata. Dacă dorești să reinstalezi la un moment dat sistemul de operare, poți alege un reset, care funcționează similar cu cel de pe telefoanele mobile cu care probabil ești obișnuit.

Cât despre preț, eu l-am achiziționat de la un magazin online, prețul fiind de 5490 de lei, dar am beneficiat de o reducere de 10% din partea Lenovo. Consider că sub 5000 de lei, prețul a fost unul foarte corect, motiv pentru care și recomand acest ultrabook dacă ești în căutare de așa ceva și îl mai găsești la un asemenea preț.

LOGITECH

Impresii despre Logitech MX Keys și MX Anywhere 3, perifericele ideale pentru utilizarea multi device,

A venit momentul să fac upgrade perifericelor de pe birou, mai exact tastaturii și mouse-ului. După o îndelungată cercetare a pieței, conștient de faptul că banii puțini nu pot să-mi aducă pe masă periferice de calitate care să mă ajute în productivitate, am ales Logitech. De mai bine de 5-6 ani am avut doar periferice de la Microsoft. Nu am fost dezamăgit de ele, mai ales că nu erau din gama de vârf și cu siguranță și-au făcut banii în momentul în care le-am pensionat, dar am decis că este momentul să încerc și altceva.

În ultima perioadă workflow-ul meu s-a schimbat destul de mult. Pentru editarea fotografiilor folosesc mult desktopul, dar pentru navigare pe internet, social media și aplicații office, folosesc tot mai des o tabletă Samsung Galaxy Tab S6. Pentru utilizare în afara casei am la ea un book cover cu tastatură și track pad, foarte simpatic și util. Pentru acasă însă, risc să aglomerez micul meu birou cu două tastaturi, mai ales că în multe situații folosesc și o tabletă grafică nu tocmai mică.

Având în vedere acest aspect am încercat să stabilesc câteva priorități de care să țin cont atunci când fac achiziția. În primul rând tastatura și mouse-ul să se poată conecta simultan la mai multe dispozitive, să fie wireless, să aibă un profil slim, tastatură iluminată, să nu fie zgomotoasă și nu în ultimul rând, prietenoasă la scris. După câteva zile de cercetat ofertele magazinelor de specialitate și vizionarea pe Youtube a câtorva review-uri de încredere, am ales Logitech MX Keys și Logitech MX Anywhere 3. Pentru Logitech MX Keys am plătit 440 lei iar mouse-ul MX Anywhere a fost 429 lei. Un kit destul de scump în opinia mea dar care îți aduce performanța pe birou. Experiența de unboxing nu are rost să o mai descriu eu aici, sunt multe clipuri de YouTube care exemplifică asta, eu pot doar să confirm ceea ce se vede acolo. De la cutie la conținut, totul este premium, materiale de calitate, bun gust. Rama tastaturii este metalică, tastele dintr-un plastic foarte bine finisat, plăcut la atingere. Cele 800 de grame ale tastaturii și piciorușele de cauciuc de pe spate, asigură o aderență foarte bună pe birou, fie că o folosești direct pe lemn sau cu un pad. Personal am conectat-o la PC cu ajutorul receptorului USB inclus, iar la tabletă prin bluetooth.

Mouse-ul s-a conectat și el la PC prin același receptor, iar la tabletă tot prin bluetooth. Comutarea între dispozitive se face prin intermediul a trei butoane dedicate atât pe tastatură cât și pe mouse. Practic cu 2 apăsări de buton treci de la un dispozitiv la altul, extrem de practic și ușor. Tastele au un profil ușor scobit și o cursă potrivită, asemănătoare cu tastele folosite pe notebook-uri. Tastatura este iluminată, nu este RGB și are nivelul de iluminare reglabil.

Pentru că atât tastatura cât și mouse-ul se alimentează de la baterii proprietare, iluminarea se stinge atunci când tastatura nu este folosită pentru a salva bateria. Un senzor de proximitate o repune automat în funcție atunci când apropii mâna de taste. Încărcarea se face cu ajutorul unui port USB-C, după două săptămâni de utilizare normală nu a trebuit să o încarc niciodată. Atât tastatura cât și mouse-ul te avertizează în privința nivelului bateriei, în softul care se instalează se poate verifica exact starea acesteia.

Desigur că pentru o experiență completă este necesar să instalezi softul Logitech Options. Intuitiv îți permite o configurare complexă a tastaturi, crearea de comenzi personalizate, inclusiv deschiderea unor aplicații. Același soft controlează și mouse-ul.

Setările făcute în soft se pot salva în cloud, la o reinstalare a softului datele putând fi restaurate foarte ușor. Tastatura funcționează pe sisteme de operare Windows, iOS, Android, MacOS, iPadOS. Layoutul tastaturii mele este universal dar este disponibil și pentru MacOS.

Cum să vezi dincolo de ochelarii de cal, să explorezi nefirescul perspectivelor pe care ochiul uman l-a trecut la capitolul tabu? Simplu te uiți printr-un obiectiv de 14 mm. Mereu în căutare de unghiuri diferite și perspective curajoase avem nevoie de un obiectiv grandangular care să ne satisfacă mofturile și așteptările, să ne facă mai creativi. Trebuie să recunosc că pasiunea mea pentru portret m-a ținut departe de obiectivele speciale, am ales mereu firescul, zona aceea de confort, oferită de focalele cuprinse între 50 și 85 mm. Recent am avut un job, trebuia să fotografiez o zonă SPA pentru un client și marea provocare a venit prin faptul că aveam nevoie de un obiectiv grandangular. În trusa mea cea mai mică distanță focală se regăsește la obiectivul de kit, XF 18-55mm. Obiectiv bun și el, dar parcă îmi doream ceva mai diferit pentru acest job, așa că am sunat un prieten, că doar de aia îi avem.

Știam că Silviu Cozma (îl puteți găsi pe Instagramul lui, https://www.instagram.com/dubluq/) are un wide de 14mm, mai exact Fujifilm 14mm F2.8 R XF, unul dintre cel mai underrated obiective din lineup-ul celor de la Fujifilm. Obiectiv oarecum nișat, ideal pentru peisaj, arhitectură și fotografie de stradă, impresionează prin construcție și eficiența optică asigurată de inginerii niponi. Nu știu cum au perfecționat schema optică, 10 elemente grupate în 7 grupe, dar au reușit să creeze un obiectiv extraordinar de bine optimizat, deformările specifice obiectivului grandangular, fiind foarte bine corectate. Elementul frontal este mic, mă așteptam la ceva mai mare pentru această distanță focală, dar nu. Au reușit să-l păstreze compact și ușor. Date fiind condițiile în care am fotografiat pentru job, nu am reușit să-mi fac o părere reală despre ceea ce poate oferi acest obiectiv, așa că am profitat de bunăvoința lui Silviu și am așteptat o zi frumoasă pentru a-l scoate la o mică plimbare prin urbe, să-i văd mușchii încordați.

Atașat pe un aparat compact, cum este X-E3 se simte bine, echilibrat, facil de manevrat. Parasolarul în formă de petală, chiar dacă nu îmi place din punct de vedere estetic, își face treaba și protejează la accidente elementul frontal. Distanța minimă de focalizare este de 18mm, fotografiile făcute în această zonă permițând closeup-uri interesante, la diafragma de 2,8 obținându-se un bokeh cremos, interesant pentru o distanță focală atât de mică. Deformările sunt bine controlate ținând cont de distanța focală, iar claritatea imaginii chiar impresionează.

Montat pe un aparat cu senzor APSC, obiectivul oferă un unghi de cuprindere de 89 de grade, echivalent cu al unui obiectiv de 21 mm în formatul 35, făcând-ul ideal pentru scene largi, ample. Controlul diafragmei este facilitat de un inel dedicat, situat în proximitatea monturii, al cărui click face deliciul fotografilor pasionați de camerele retro.

Autofocus-ul nu este cel mai rapid din gama obiectivelor Fujifilm, dar este decent, acoperind nevoile celor mai mulți fotografi. Desigur este disponibilă și focalizarea manuală care se poate face prin acționarea tubului exterior al obiectivului. Acest sistem mi-a adus aminte de Tokina 12-24 pe care-l folosisem o bună bucată de timp pe aparatele Nikon, obiectiv care de asemenea mi-a fost tare drag la acea vreme.

În concluzie pe mine m-a impresionat acest obiectiv, îl recomand cu căldură celor pasionați de unghiuri largi, arhitectură, fotografie de stradă sau de cei care doresc să experimenteze perspective mai deosebite. Prețul, în jur de 800 de euro este deplin justificat prin calitatea optică și diafragma rapidă care îl face potrivit pentru fotografierea în condiții de lumină scăzută.

Majoritatea fotografilor, printre care și eu au trecut sau vor trece printr-o fază în care echipamentul este ceva tabu, ceva mai important decât fotografia în sine, nu ai cum să fi fotograf pro sau în devenire fără echipament mult, mare, negru și greoi. Și fotograful este atât de dus cu pluta în perioada aia că nu renunță la ”gear” nici măcar în concediu sau vacanță, de parcă este pornit să facă cele mai tari opere de artă în loc să se bucure de amintiri frumoase, pe care să le imortalizeze pentru aducere aminte. N-am cum să nu îmi amintesc că prin 2007-2008, extrem de pasionat fiind de ”gear” și de logoul de pe pozele mele, am plecat în concediu cu tot ce aveam prin casă. Pe atunci camera principală era un Nikon D300. Cine a avut-o știe că a fost ca un tanc. Alături de ea mai am avut un D80, un supraviețuitor al primelor mele experiențe fotografice, pe post de backup. Tokina 12-24, Nikkor 35, 50, 85, și un 70-300 completau trusa. Pentru a-mi duce zestrea cu mine, am cumpărat un rucsac. A fost primul și ultimul pe care l-am avut. A fost ceva de la Lowepro, cu compartiment pentru laptop și unul pentru câteva lucruri personale. Și dacă tot avea compartimentul ăsta de notebook, m-am gândit să bag și un laptop în rucsac. Am mai agățat ditamai trepiedul pe exterior și dus am fost în Croația cu vre-o 10 kilograme de echipament în spate. După prima zi am constatat că eram cel mai transpirat și mai supărat turist din grup. A fost o experiență cumplită pentru mine, și a fost ultima. De atunci m-am limitat la puțin, iar odată cu trecerea la sistemele mirrorless am avut vacanțe tot mai faine. Anul acesta tot ce duc cu mine sunt 2 aparate, un Fujifilm X-E3 și îndrăgitul meu X-T10, fiecare cu câte un obiectiv. 18-55 și 55-200. Este tot ce am nevoie, focală versatilă și eficientă. Pe lângă aparate mai duc un mini trepied Manfrotto , un gimbal Feiyutech Vlog Pocket, baterii, telefonul și un X-Rite colorchecker passport, că cochetez tot mai mult cu ideea că jpeg este suficient în vacanță. Totul încape într-o geantă Gitzo Century Traveler și puse pe cântar au doar 3,3 kilograme. Cu gimbal-ul sunt la primele experiențe, nu mă pricep foarte bine la filmare cu telefonul, dar în scurt timp o să revin cu un review complet la acest stabilizator. Voi experimenta săptămâna viitoare în Slovenia și Austria.

De aproximativ un an de zile cochetez cu ideea de a experimenta fotografia în modul ei cel mai simplu și apropiat de începuturi, dar cum nu sunt dispus să cheltuiesc bani pentru achiziționarea unui aparat analog, obiective, filme și alte accesorii, am decis că este mai ușor să adaptez ce am, să mai fac o mică investiție și să ajung la un compromis decent dar în zona digitală.

Prin urmare după un mic studiu de piață, atenția mi-a fost atrasă de un brand chinezesc, care fabrică obiective manuale, cu diafragmă suficient de deschisă și construcție fizică bună, potrivite pentru proiecte cu iz experimental. Ei sunt 7 artisans, un brand înființat în 2015 de către un grup de pasionați de aparate foto, care reuniți cu ocazia unei cine amicale au pus bazele acestui brand care începe uimească și să acapareze o piață tot mai mare dictată de raportul dintre calitate și preț. Deși oferta lor este destul de generoasă, eu am optat pentru un obiectiv care din punctul meu de vedere reprezintă o focală elementară, relativ similară cu ceea ce oferă vederea umană, distanța focală de 35 milimetri. Distanța focală a obiectivului achiziționat de mine este 25 milimetri, ceea ce înseamnă un unghi de cuprindere de 68 grade, echivalent cu focala de 37,5 milimetri în formatul full frame.

Obiectivul vine într-un ambalaj care impresionează de la bun început, o cutie din carton negru mat cu logoul 7 artisans imprimat ușor embosat, căptușită pe interior cu un burete negru, menit să asigure protecția obiectivului pe durata transportului. Montura aleasă de mine este desigur Fujifilm X, dar obiectivul este disponibil și pentru monturile Sony, Canon, Olympus și Panasonic. De la bun început am rămas impresionat de calitatea finisajelor și atenția acordată detaliilor cu care este construit acest obiectiv. Eu am ales varianta argintie pentru a se potrivii cu finisajul aparatului meu, dar pentru cei care doresc, obiectivul este disponibil și în variantă neagră.

Din punct de vedere al gabaritului, este un obiectiv compact, având 32 milimetri înălțime și 51 milimetri în diametru, fiind construit integral din metal cântărește 143 grame. Construcția optică este una simplă, fiind compusă din șapte elemente dispuse în cinci grupuri. Atenția mi-a fost atrasă de construcția diafragmei, care este compusă din 12 lamele rotunjite ceea ce duce la un bokeh impresionant. Inelul diafragmei are o cursă foarte fină, este de tip de-click ceea ce-l va face dorit de videografi. Inelul de focalizare are o cursă mare, la fel de fină, facilitând focalizarea manuală. Luminozitatea obiectivului este asigurată de deschiderea mare a diafragmei care este de 1,8 în timp ce cea mai închisă diafragmă este f/16. Obiectivul este ușor de folosit la fotografia close-up, întrucât distanța minimă de focalizare este de 18 cm iar la nevoie suportă montarea inelelor de macro, personal am testat cu un inel Fujifilm MCEX-11, rezultatele obținute fiind foarte bune.

Ca particularitate a obiectivului, zona centrală oferă o rezoluție foarte bună, dar scade dramatic de mult în zona marginilor chiar și la o valoare de 5,6 a diafragmei. Pentru mine acest aspect a stat la baza achiziției, mi-am dorit un obiectiv imperfect, care să atribuie un aspect cât mai organic fotografiilor, mai ales atunci când voi fotografia cu sensibilitate mare și alb-negru. Până la scrierea acestor prime impresii, nu am avut suficient timp să fac o ședință foto la care să-l folosesc, am ieșit doar la o scurtă plimbare prin oraș și am făcut câteva cadre demonstrative. Promit să las lenea și să fac câteva fotografii pe care le voi pune într-o galerie pe care am să o fac publică aici pentru a vedea cum se comportă acest obiectiv în viața reală și dacă merită să-l luați în seamă ca o viitoare achiziție ținând cont că de regulă prețul lui nu trece de 80 de euro. Cu puțin noroc eu l-am achiziționat direct de la producător cu ocazia unei reduceri la prețul de 57 de euro.