Obiectivele foto explicate
Cum sunt construite, ce înseamnă diafragma și distanța focală? Dar unghiul de cuprindere?
Dacă ar fi să aleg cea mai importantă componentă a unui aparat de fotografiat, după părerea mea, obiectivul ar fi foarte sus pe listă. De fapt, probabil pe primul loc. Aparatul foto poate avea un senzor excelent, un sistem de autofocus performant și tot felul de funcții despre care acum câțiva ani nici nu ne imaginam că vor exista. Dar, până la urmă, lumina trebuie să ajungă la senzor prin obiectiv.
Iar obiectivul nu este doar „bucata aia de sticlă din fața aparatului”. El are un rol esențial în felul în care vedem și construim fotografia: cât de mult din scenă intră în cadru, cât de apropiat sau îndepărtat pare subiectul, cât de mare este zona de claritate și multe altele. În acest articol vreau să vorbim despre câteva dintre lucrurile esențiale pe care trebuie să le înțelegem atunci când vorbim despre obiective: cum sunt construite, ce este diafragma, ce înseamnă distanța focală și ce se întâmplă atunci când folosim același obiectiv pe Full Frame și APS-C. Și da, promit să nu transform totul într-o lecție de optică. Avem și lucruri mai interesante de făcut. 🙂
Cum este construit un obiectiv foto?
Înainte să discutăm despre distanța focală sau diafragmă, merită să vedem ce se află, de fapt, în interiorul unui obiectiv. Un lucru pe care îl întâlnesc destul de des este folosirea termenului „lens” din engleză tradus pur și simplu prin „lentilă”. În contextul fotografiei, lens se referă de obicei la obiectiv, nu la o singură lentilă.Pentru că un obiectiv foto nu este format dintr-o singură lentilă. În interiorul lui se găsesc mai multe elemente optice, adică lentile, grupate în diferite grupuri optice. Fiecare are rolul său în controlarea și direcționarea luminii astfel încât imaginea să poată fi formată pe senzor. Toate aceste elemente sunt găzduite în corpul obiectivului.
La un obiectiv cu distanță focală fixă, construcția este într-un anumit fel. La un obiectiv zoom lucrurile devin ceva mai complicate, pentru că anumite grupuri de lentile se deplasează în interior atunci când modificăm distanța focală. Asta explică și de ce unele obiective zoom par că fac gimnastică atunci când trecem de la o focală la alta. Nu se plimbă lentilele degeaba prin interior. Au treabă. 🙂
Diafragma – mai mult decât un simplu „robinet” pentru lumină
În interiorul obiectivului se află și diafragma. Ea este formată din mai multe lamele care se deschid și se închid și controlează cantitatea de lumină care ajunge la senzor. O comparație simplă este cu pupila ochiului. Când este întuneric, pupila se dilată pentru a lăsa să intre mai multă lumină. Când lumina este puternică, se contractă. La aparatul foto se întâmplă ceva asemănător. Numai că diafragma are și un alt rol foarte important: influențează profunzimea de câmp, adică zona din imagine care apare clar. Dar să nu ne grăbim.
Valoarea diafragmei este exprimată printr-un număr precedat de litera f:
f/1.4 → f/2 → f/2.8 → f/4 → f/5.6 → f/8 → f/11 → f/16 → f/22
Și aici apare una dintre micile ciudățenii ale fotografiei. Cu cât numărul este mai mic, cu atât diafragma este mai deschisă și intră mai multă lumină. Așadar:
f/2 este mai deschis decât f/2.8;
f/2.8 este mai deschis decât f/4;
f/4 este mai deschis decât f/5.6.
Pare puțin contraintuitiv la început, dar după ce te obișnuiești cu sistemul devine foarte simplu. Trecerea de la o valoare la următoarea reprezintă, în cazul valorilor standard, un stop. Asta înseamnă o înjumătățire sau o dublare a cantității de lumină care ajunge la senzor. De exemplu, dacă trecem de la f/2.8 la f/4, la senzor ajunge aproximativ jumătate din cantitatea de lumină. Dacă facem invers, de la f/4 la f/2.8, cantitatea de lumină se dublează.
De ce avem f/2.8 și nu f/3?
Pentru că valorile diafragmei nu sunt alese la întâmplare. Ele rezultă dintr-un raport matematic dintre distanța focală și diametrul deschiderii efective a diafragmei. Pentru ca fiecare treaptă să reprezinte aceeași modificare a cantității de lumină, valorile succesive sunt aproximativ înmulțite cu 1,414, adică rădăcina pătrată din 2. Și mai este un lucru important: valoarea f nu reprezintă diametrul fizic al diafragmei. De aceea, o diafragmă f/2 nu are aceeași dimensiune fizică pe toate obiectivele. De exemplu, la un obiectiv de 50 mm, f/2 înseamnă o deschidere efectivă de aproximativ 25 mm. La un obiectiv de 100 mm, f/2 înseamnă aproximativ 50 mm. Același f/2, dar diametre fizice diferite. Fotografia are uneori un talent special de a face lucrurile să pară mai complicate decât sunt.
Diafragma și profunzimea de câmp
Diafragma nu controlează doar lumina. Atunci când folosim o diafragmă deschisă, cum ar fi f/1.4 sau f/2, putem obține o zonă mai mică de claritate și un fundal mai defocalizat. La f/8 sau f/11, în general, avem o profunzime de câmp mai mare. Dar aici trebuie să facem o precizare importantă: profunzimea de câmp nu este determinată doar de diafragmă. Ea depinde și de:
distanța focală;
distanța dintre aparat și subiect;
dimensiunea senzorului.
Iar asta ne duce direct la următorul subiect.
Ce este distanța focală?
Distanța focală este exprimată în milimetri și, în termeni optici, reprezintă distanța dintre punctul optic de referință al sistemului optic și planul în care se formează imaginea. Pentru cineva care începe să fotografieze, explicația asta nu spune probabil foarte multe așa că hai să o simplificăm. Distanța focală ne spune, în esență, cât de larg sau cât de îngust este unghiul de cuprindere al obiectivului. Un obiectiv de 18 mm cuprinde o zonă mult mai largă din scenă decât unul de 200 mm. De aceea, atunci când vedem pe un obiectiv valori precum: 18 mm, 35 mm, 50 mm, 85 mm, 200 mm acestea reprezintă distanța focală, nu dimensiunea fizică a obiectivului.
Distanța focală și compresia planurilor
Un alt efect interesant atunci când folosim distanțe focale diferite este ceea ce numim compresia planurilor în profunzime. Aici este foarte important să lămurim o confuzie destul de frecventă. O focală lungă nu comprimă perspectiva. Perspectiva este determinată de poziția aparatului față de subiect. Ce se întâmplă, de fapt?
O focală lungă ne permite să fotografiem de la o distanță mai mare și să păstrăm aceeași încadrare. Prin schimbarea poziției aparatului, planurile din profunzime ajung să pară mai apropiate unele de altele. De aici vine ceea ce numim compresia planurilor. Un exemplu foarte bun ar fi să fotografiem același subiect la 35 mm și 135 mm, păstrând aceeași încadrare. Diferența dintre planurile din profunzime va deveni mult mai evidentă.
Full Frame vs. APS-C
Și aici ajungem la una dintre discuțiile care apar aproape inevitabil atunci când vorbim despre obiective: Full Frame versus APS-C. În primul rând, trebuie să înțelegem că senzorul Full Frame este mai mare decât senzorul APS-C. Un senzor Full Frame are aproximativ 36 × 24 mm, în timp ce un senzor APS-C are proximativ 23,5 × 15,6 mm.
Dar ce înseamnă asta atunci când folosim același obiectiv?
Să presupunem că avem un obiectiv de 35 mm. Pe un aparat Full Frame, el oferă un anumit unghi de cuprindere. Dacă montăm exact același obiectiv de 35 mm pe un aparat APS-C, obiectivul nu se transformă într-un alt obiectiv. Rămâne un obiectiv de 35 mm. Senzorul mai mic folosește însă o suprafață mai mică din imaginea proiectată de obiectiv. Este, dacă vreți, ca și cum am decupa partea centrală a imaginii. De aici apare ceea ce numim crop factor. Pentru APS-C Fujifilm, factorul de crop este aproximativ 1,5×.
Prin urmare:
35 mm × 1,5 = 52,5 mm. Asta înseamnă că un obiectiv de 35 mm montat pe APS-C oferă un unghi de cuprindere similar cu aproximativ 52,5 mm pe Full Frame În practică, vom spune de cele mai multe ori că 35 mm pe APS-C este aproximativ echivalent cu 50 mm pe Full Frame.
La fel:
23 mm APS-C 35 mm Full Frame
16 mm APS-C ≈ 24 mm Full Frame
56 mm APS-C ≈ 85 mm Full Frame
Dar aici vreau să subliniez ceva foarte important: 35 mm rămâne 35 mm
Când spunem că un 35 mm pe APS-C este „echivalent” cu un 50 mm pe Full Frame, ne referim în primul rând la unghiul de cuprindere. Obiectivul nu își schimbă distanța focală. 35 mm rămâne 35 mm. Nu devine fizic un obiectiv de 52,5 mm. Și nici perspectiva nu se schimbă doar pentru că am schimbat senzorul.
Perspectiva se schimbă atunci când schimbăm poziția aparatului față de subiect.
Dar ce se întâmplă cu profunzimea de câmp?
Mai există o diferență interesantă între cele două formate. Dacă vrem să obținem aceeași încadrare și aceeași perspectivă, Full Frame poate permite, în anumite condiții, obținerea unei profunzimi de câmp mai mici. De exemplu, dacă pe APS-C folosim un 35 mm și vrem aceeași încadrare pe Full Frame, vom folosi aproximativ un 52,5 mm. Dacă păstrăm aceeași diafragmă, Full Frame va permite în general o profunzime de câmp mai mică. Asta nu înseamnă, evident, că APS-C nu poate produce fotografii cu fundal frumos defocalizat. Poate foarte bine. Vorbim doar despre diferențele dintre cele două formate atunci când încercăm să păstrăm aceeași încadrare și aceeași perspectivă.
Putem folosi obiective APS-C pe Full Frame?
Aici apare un alt aspect interesant: cercul de imagine. Un obiectiv proiectat pentru APS-C este construit pentru a acoperi un senzor mai mic. Dacă îl montăm pe un aparat Full Frame, cercul de imagine poate să nu acopere întreaga suprafață a senzorului. Rezultatul poate fi apariția unor zone întunecate în colțurile fotografiei, fenomen numit vignetare. Unele aparate Full Frame detectează automat obiectivul APS-C și trec în modul crop. Aparatul folosește atunci doar partea centrală a senzorului, eliminând zonele în care ar apărea vignetarea. Problema este că, în acest caz, nu mai folosim întreaga suprafață a senzorului Full Frame.
În schimb, atunci când folosim un obiectiv Full Frame pe un aparat APS-C, nu avem această problemă. Obiectivul proiectat pentru un senzor mai mare acoperă fără probleme senzorul APS-C. Vom avea însă un unghi de cuprindere mai îngust decât pe Full Frame, din cauza factorului de crop.
Ce ar trebui să reținem?
Dacă toate explicațiile de mai sus au început să se amestece puțin în cap, hai să le reducem la câteva idei simple.
1. Obiectivul focalizează lumina și formează imaginea pe senzor.
2. Diafragma controlează cantitatea de lumină și influențează profunzimea de câmp.
3. Cu cât numărul f este mai mic, cu atât diafragma este mai deschisă.
4. Distanța focală determină unghiul de cuprindere al obiectivului.
5. O focală lungă nu schimbă perspectiva. Poziția aparatului față de subiect este cea care schimbă perspectiva.
6. Un obiectiv de 35 mm rămâne un obiectiv de 35 mm și pe Full Frame, și pe APS-C.
7. Pe APS-C, senzorul mai mic folosește o parte mai mică din imaginea proiectată de obiectiv, ceea ce duce la un unghi de cuprindere mai îngust.
Și poate cea mai importantă idee:
35 mm rămâne 35 mm. Se schimbă doar ceea ce vedem din imaginea proiectată de obiectiv.
Și de aici începe partea interesantă
Acum că am lămurit câteva dintre lucrurile de bază — construcția obiectivului, diafragma, distanța focală și diferența dintre Full Frame și APS-C — putem trece la următoarea întrebare.
Pentru că, până la urmă, teoria este frumoasă, dar vine momentul în care trebuie să alegem obiectivul pe care îl punem pe aparat. Ce alegem? Un 23 mm? Un 35 mm? Un 50 mm? Un zoom? Un obiectiv luminos? Un teleobiectiv? Și, mai ales, de ce?
În partea următoare vom vorbi despre tipurile de obiective și despre criteriile după care putem alege obiectivul potrivit pentru ceea ce vrem să fotografiem.
Și aici lucrurile încep să devină chiar interesante. Dacă vrei să vezi un videoclip despre toate acestea, las aici un link: