Ce se întâmplă cu fotografiile mele?

Cum pot deține controlul și păstra fotografiile mele, așa cum le-am dorit în momentul în care am apăsat butonul declanșator? Totul este o alegere personală, între validare și salvare, între rețele și print.

Faptul că îmi place să scriu nu înseamnă că o și fac bine, dar uneori simt nevoia să-mi pun gândurile pe o pagină albă. Am făcut recent un clip pentru YouTube în care vorbesc pe larg despre îngrijorările mele legate de ce se va întâmpla cu fotografiile mele în viitor. Pentru mine, fotografia a pornit ca o pasiune, o evadare din rutina zilnică, o nevoie de expunere indirectă a trăirilor mele. Ulterior a devenit o pasiune plătită, mai apoi o sursă principală de venituri și mai nou, datorită vremurilor complicate, începe să devină din nou pasiune mai puțin plătită.

Dar, indiferent de statutul ei, fotografia este a mea! Făcută de mine pentru oameni, dar asta nu înseamnă că ea poate să devină ceva ce eu nu am vrut să fie.  O perioadă de timp am făcut fotografie în domeniul fashion/beauty. M-am oprit pentru că vedeam fotografii postate pe diverse rețele altfel decât le făcusem eu. Apoi am făcut fotografie comercială, care, la fel, a ajuns să fie folosită într-un fel pe care eu nu mi l-am dorit. Fiind pasionat de peisajul urban, am făcut multe fotografii care au fost preluate fără acordul meu, folosite de la campanii electorale până la afișe sau diverse materiale publicitare.

Când am fotografiat, nu m-am gândit la asta...

Fotografiile, odată postate pe rețelele de socializare, nu mai sunt, într-un fel, doar ale mele. Algoritmul le afișează cum vrea el și, mai ales, cui vrea el. Au apărut zeci de aplicații care le folosesc fie ca produs suport, fie pentru anumite elemente pe care le utilizează apoi pentru altceva. Cu toate acestea, eu nu am fost de acord. Doar că nu citim mereu paragrafele scrise cu litere minuscule din EULA, de cele mai multe ori mânați de nevoia disperată de validare.

Cred că singurele fotografii care au rămas cât mai aproape de viziunea mea au fost cele făcute în perioada în care am lucrat pentru presă. De asemenea, cred că ele vor și rămâne în arhivele celor pentru care am lucrat, nealterate. Probabil de aceea privesc cu nostalgie spre acea perioadă, chiar dacă știu că acum nici acolo viața nu este foarte roz.

Nu am o cifră exactă a fotografiilor făcute, dar, analizând informațiile oferite de aparatele pe care le am, cred că am făcut de-a lungul anilor peste 300.000 de cadre. Evident, au fost rafale, erori, teste, fotografii care acum stau pe hard diskuri care probabil nici nu mai pornesc. Cele mai apropiate sufletului meu sunt în servicii de cloud, stocate acolo pentru siguranță.

Dar ce se va întâmpla cu tot ceea ce am făcut cu pasiune când eu nu o să mai fiu?

Când abonamentul la cloud nu o să mai fie plătit? Când hard diskurile vor fi aruncate? Când social media va altera tot ceea ce am făcut?

Printul. Acesta este răspunsul. La fel cum vinilul sau compact-discul sunt suporturi fizice pentru muzică și, odată produse, nu pot fi alterate de algoritmi, așa și printul este suportul ideal pentru a păstra munca unui fotograf.

Printează în fiecare an ceea ce crezi că este mai important. Arhivează și păstrează.

Poate că, peste ani, fotografia aceea tipărită va fi singura care va mai exista exact așa cum ai făcut-o tu. Ce crezi despre asta? Lasă-mi în rubrica de comentarii părerea ta!

Bologna, orașul roșu

Șase zile în Bologna, între porticuri medievale, piețe istorice, gastronomie, mașini sport și Metallica

Ultima etapă a vacanței de vară de anul acesta: Bologna. Cu toate că a fost prima destinație aleasă, pentru concertul Metallica din 3 iunie, Bologna marchează, practic, sfârșitul vacanței de vară. Dar asta nu o face mai puțin atractivă.

A fost orașul asupra căruia m-am documentat cel mai puțin. Am ales să acționez instinctiv, mai ales în ceea ce privește cazarea și transportul. Să ajungi din Atena în Bologna înseamnă un zbor direct de aproximativ două ore și douăzeci de minute. Aeroportul bolognez Guglielmo Marconi este relativ mic și te descurci ușor în el. Pentru a ajunge în oraș am ales taxiul.

Luarea unui taxi a fost primul exemplu de „așa da”! Mă așteptam ca italienii să fie mai bezmetici, mai impulsivi. Aș de unde! Aici nu funcționa fluieratul după taxi și nici înghionteala. Ba mai mult, taxiurile nu preluau curse la apel telefonic din aeroport. Pur și simplu, te puneai la o coadă, îți așteptai rândul și luai taxiul când îți venea rândul. Civilizat. Am așteptat cam 20 de minute până am urcat într-un taxi și, după alte aproximativ 20 de minute, eram în oraș.

Pentru cazare am ales zona de sud a Bolognei, pe dealurile înverzite, la capătul străzii Via Mamolo, într-o zonă rezidențială liniștită, la marginea pădurii. De la cazare până în centrul istoric al orașului făceam cam 25 de minute de mers pe jos sau 5–10 minute cu autobuzul, pe care îl puteai lua dintr-o stație aflată în apropiere.

Centrul vechi este un veritabil muzeu în aer liber. Istoria orașului merge mult înapoi în timp. În zonă au existat așezări încă din perioada villanoviană, iar în epoca etruscă aici s-a dezvoltat Felsina, un important centru comercial și strategic. În 189 î.Hr., romanii au fondat colonia Bononia, pe structura căreia avea să se dezvolte ulterior orașul Bologna. Perioada de aur a orașului este considerată însă cea medievală, când Bologna cunoaște o amplă dezvoltare economică și culturală. Dar despre asta voi povesti imediat.

Se poate spune că orașul a fost un oraș fortificat, protejat de mai multe rânduri de ziduri și prevăzut cu porți de acces. Din ultima mare incintă medievală au rămas până astăzi zece dintre cele douăsprezece porți originale: Porta Castiglione, Porta Santo Stefano, Porta Maggiore, Porta San Vitale, Porta San Donato, Porta Mascarella, Porta Galliera, Porta Lame, Porta San Felice și Porta Saragozza.

Dacă porțile sunt ceva impresionant, porticurile din Bologna sunt de-a dreptul fabuloase. Orașul are aproximativ 62 de kilometri de porticuri, ceea ce practic îți permite să străbați o mare parte din oraș indiferent de vreme, fără să ai nevoie de umbrelă. În 2021, porticurile din Bologna au fost incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Sunt considerate cel mai amplu sistem de porticuri din lume.

Porticurile au apărut și s-au dezvoltat pe parcursul mai multor secole, din nevoia de a crea spațiu suplimentar pentru clădiri și pentru activitățile comerciale și sociale ale orașului. Particularitatea lor este că multe sunt, din punct de vedere juridic, proprietăți private, dar sunt destinate utilizării publice. Statutul din 1288 a avut un rol important în dezvoltarea și reglementarea acestui sistem. Primele porticuri au folosit și structuri din lemn, iar ulterior piatra și cărămida au devenit materialele predominante.

Toată această arhitectură contribuie la crearea unui peisaj urbanistic unic, frumos, dar în același timp și greu de fotografiat. Pentru un fotograf, porticurile sunt un soi de capcană: lumina se schimbă la fiecare câțiva metri, umbrele sunt puternice, iar perspectiva poate să devină foarte ușor haotică.

Un alt element care aduce o notă de unicitate peisajului urban sunt turnurile. Bologna a fost cândva un adevărat oraș al turnurilor. Se estimează că în perioada medievală existau în jur de o sută, iar astăzi au supraviețuit aproximativ 24. Cele mai cunoscute sunt, desigur, cele două care au devenit simbolul orașului: Asinelli și Garisenda.

Turnul Asinelli este cel mai înalt. A fost construit între 1109 și 1119, are 97,02 metri și 498 de trepte până în vârf. Garisenda, construit aproximativ în aceeași perioadă, are doar 47 de metri, dar este mult mai spectaculos prin înclinarea sa. A fost chiar scurtat în Evul Mediu, din cauza riscului de prăbușire, iar Dante l-a menționat în Divina Comedie.

Din păcate, la momentul vizitei mele cele două turnuri nu puteau fi vizitate: Garisenda se afla în lucrări de consolidare, iar Asinelli era închis publicului. Situația lucrărilor continuă să fie una dintre problemele importante de conservare ale patrimoniului orașului.

Ce să vizitezi în Bologna? Simplu. Intră pe Google și caută muzee. Toate merită vizitate. 😄

Îți dau însă câteva repere pe care chiar nu merită să le ratezi: Muzeul Național de Artă, cunoscut și ca Pinacoteca Nazionale di Bologna, Muzeul Civic de Arheologie din Bologna, Basilica di Santo Stefano – cu celebrul Chiesa del Santo Sepolcro, Palazzo Re Enzo și, nu în ultimul rând, Palazzo dell’Archiginnasio, una dintre cele mai importante clădiri istorice ale Bolognei.

Archiginnasio este mai mult decât o bibliotecă. Construit în 1562–1563 ca sediu unic al Universității din Bologna, palatul păstrează încă atmosfera vechiului Studium, cu pereți acoperiți de mii de blazoane și inscripții lăsate de profesori și studenți.

Astăzi, clădirea găzduiește Biblioteca Comunale dell'Archiginnasio, dar adevărata surpriză se află la etaj: Teatro Anatomico, construit în 1637 pentru lecțiile de anatomie. Amfiteatrul din lemn, decorat cu statui ale unor medici și anatomişti celebri, este unul dintre cele mai spectaculoase spații ale clădirii.

Și aici există o poveste care face locul și mai interesant. Teatro Anatomico a fost grav avariat de bombardamentul din 29 ianuarie 1944, care a distrus întreaga aripă a clădirii în care se afla. A fost reconstruit după război folosind sculpturile originale din lemn, recuperate dintre ruine. Chiar și tavanul are o poveste: realizat în 1645, este decorat cu reprezentări simbolice ale paisprezece constelații și cu Apollo în centru, protectorul medicinei.

Un alt loc care mi-a plăcut este complexul Santo Stefano, cunoscut drept „Cele Șapte Biserici”. De fapt, este un ansamblu de clădiri ridicate în epoci diferite, reunite într-un singur complex. Printre ele se află și Chiesa del Santo Sepolcro, construită în jurul unei reproduceri simbolice a Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Atracția principală a orașului este Piazza Maggiore, dominată de Basilica di San Petronio. Este cea mai mare și una dintre cele mai importante biserici din Bologna. Construcția a început în 1390, iar fațada a rămas neterminată până în ziua de azi, ceea ce îi dă aspectul atât de particular. Partea inferioară este placată parțial cu marmură, în timp ce partea superioară a rămas din cărămidă.

Despre cât de impozantă este biserica nu-ți dai seama cu adevărat decât după ce treci de porțile grele din lemn. Interiorul este împărțit în trei nave și are 22 de capele laterale. Basilica are și o legătură importantă cu istoria muzicală a orașului: capela muzicală datează din 1436, iar orga construită în jurul anului 1470 de Lorenzo da Prato este considerată cea mai veche orgă din lume încă aflată în funcțiune.

Imediat lângă Piazza Maggiore se află Piazza del Nettuno, dominată de celebra Fontana del Nettuno. Împreună, cele două piețe formează practic centrul monumental al Bolognei și sunt un punct excelent de plecare pentru explorarea orașului.

De aici am ajuns și în Quadrilatero, vechea zonă comercială a orașului, unde străduțe precum Via Clavature sunt pline de restaurante, terase, mici magazine și vitrine cu produse alimentare. Aici Bologna devine mult mai puțin monumentală și mult mai vie. Dacă Piazza Maggiore îți arată Bologna oficială, monumentală, Quadrilatero îți arată Bologna de zi cu zi.

Desigur, scopul principal al vizitei mele în Bologna a fost concertul Metallica din 3 iunie, parte din turneul mondial M72, desfășurat pe Stadio Renato Dall’Ara.

Și stadionul în sine merită câteva cuvinte. A fost inaugurat în 1927, inițial sub numele de Littoriale, și este unul dintre stadioanele istorice ale Italiei. Pentru concertul Metallica au fost peste 47.000 de spectatori, iar concertul a stabilit recordul de asistență al stadionului.

Evident că a fost un concert pe cinste, iar participarea la el a mai adăugat o bifă pe lista trupelor pe care merită să le vezi măcar o dată-n viață.

Bologna fiind capitala regiunii Emilia-Romagna, poți aloca o zi pentru a vizita două orașe importante pentru istoria celebrului căluț cabrat: Modena și Maranello.

Dacă pleci cu trenul din Gara Centrală, mergi până în Modena și apoi, de aici, poți continua spre Maranello cu autobuzul. Eu îți recomand să le vizitezi așa și să cumperi biletul combinat pentru cele două muzee Ferrari, pentru că beneficiezi de o reducere față de cumpărarea separată. Cele două muzee pot fi vizitate în maximum 48 de ore unul față de celălalt.

Muzeul Ferrari din Maranello este dedicat în special istoriei mărcii și universului competițional Ferrari. Aici găsești monoposturi de Formula 1, modele Sport Prototype și Gran Turismo, precum și mașini de stradă care au devenit repere în lumea automobilului.

În zona muzeului poți găsi și posibilități de a închiria un Ferrari pentru o plimbare prin Maranello. Este scump, dar dacă vrei să-ți faci un selfie la volanul unui Ferrari, îți poți satisface dorința.

Muzeul din Modena este orientat mai mult spre Enzo Ferrari, viața și filosofia care au stat în spatele construirii acestui brand. Muzeul combină casa natală a lui Enzo Ferrari și vechiul atelier al tatălui său cu arhitectura futuristă proiectată de Jan Kaplický și studioul Future Systems. Clădirea este futuristă, iar interiorul este impresionant. Albul aproape imaculat al spațiului pune foarte bine în evidență automobilele expuse. Ca fotograf, este unul dintre acele locuri în care îți vine să fotografiezi tot ce vezi, chiar dacă jumătate din timp te lupți cu reflexiile de pe caroserii.

Dacă ești pasionat de cai putere, aceste două muzee merită vizitate. Iar dacă nu ești, tot merită. Până la urmă, Ferrari nu mai este doar o marcă de automobile, ci o bucată importantă din istoria industrială și culturală a regiunii.

Bologna, ca toate orașele importante din Italia, se bucură de o identitate gastronomică aparte.

Cu toate că miturile legate de bolognezi aduc în prim-plan pastele „bologneze”, ei bine, să știi că localnicii nu sunt chiar atât de amatori de spaghetti bolognese. În Bologna, preparatul tradițional este Tagliatelle al Ragù. Și aici se schimbă datele problemei.

Sosul este gătit foarte lent, ore în șir, din carne de vită și porc, legume, vin și lapte. Dar pastele... aici e marea șmecherie matematică.

Lățimea unei fâșii de tagliatelle trebuie să fie de aproximativ 7 mm în stare crudă și 8 mm după fierbere. Măsurătoarea oficială este legată de înălțimea Turnului Asinelli: lățimea tagliatellei corespunde celei de-a 12.270-a părți din înălțimea turnului. Rețeta și dimensiunea oficială au fost depuse la Camera de Comerț din Bologna în 1972 și există chiar și un model din aur al tagliatellei oficiale.

Și treaba asta este reglementată de Camera de Comerț. Clar că și ăștia au mintea odihnită, dacă s-au gândit la asta. 😄

Deci da, Tagliatelle al Ragù este mâncarea tradițională aici. Bine, nu putem uita nici de mortadella, care servită cu panini și burrata este preferata lor, dar și a mea. Dacă vrei să te răsfeți cu așa ceva, mergi la Mo Mortadella Lab, iar pentru o porție de tagliatelle perfectă, mergi la Le Moline. Au niște paste foarte bune, de la tagliatelle și tortellini până la lasagna.

Ca mai toți turiștii ajunși în Italia, poate vrei și o pizza bună. Atunci mergi la Regina Sofia, pe lateralul Bazilicii San Petronio.

În rest, Bologna trebuie descoperită cu pasul.

Nu lua articolul acesta ca pe un ghid. Este mai degrabă modul în care am descoperit eu, timp de șase zile, un oraș fabulos și unic, un oraș în care istoria nu stă doar în muzee, ci se strecoară în fiecare stradă, sub fiecare portic și printre mesele teraselor.

Mi-a plăcut că nu a trebuit să caut neapărat obiective turistice. Era suficient să merg. Să cotesc pe o stradă, să intru într-o curte, să ridic aparatul și să descopăr ce era după următorul colț.

M-am îndrăgostit de Bologna și abia aștept să mai revin.

Hydra

O poveste despre istorie, artă și gastronomie. A fost cea mai neașteptată vacanță, o experiență greu de uitat.

Cu câteva luni în urmă nu mă gândeam că voi ajunge să descopăr în această vară o minune a Greciei. După cum am povestit în articolul anterior, am considerat că o ședere prea îndelungată în Atena nu era potrivită, așa că ne-am făcut calculele incluzând o destinație intermediară între Atena și Bologna.
Sincer, am luat la puricat internetul, Booking-ul și Google până când atenția mi-a fost atrasă de o insuliță — Ύδρα în limba greacă. Insula face parte din arhipelagul Saronic, la întâlnirea dintre Marea Egee și Marea Myrtoan. Zona locuită a insulei se desfășoară într-un golf în formă de semilună, orașul având numele Portul Hydra, cu o populație băștinașă de aproximativ 2.000 de oameni. Adică genul de oraș care-mi place mie, în care toată lumea știe pe toată lumea. Din municipalitate mai fac parte câteva insule mici, două locuite, dar cu populație sub 20 de locuitori, restul fiind insule nelocuite.
Dacă te întrebi cum ajungi pe insulă, ei bine, trebuie să știi că cei 70 de kilometri care o despart de Atena, respectiv Portul Pireu, îi vei străbate cu feribotul. Sunt curse zilnice regulate, cam din oră-n oră, de la răsărit la apus. În general sunt nave rapide, catamarane, care transportă vreo 200-300 de pasageri și bagaje. Nu te gândi să iei un feribot mare în ideea că vrei să vii cu mașina, întrucât pe insulă sunt interzise vehiculele cu roți. Singurele mașini care au acces pe insulă sunt cele de la serviciile publice de salubritate și pompieri. În rest, transportul se face strict cu măgari, cai sau pe apă.
În cunoștință de cauză, eu personal nu mai vedeam nimic în fața ochilor decât Hydra. Ulterior am mai descoperit câteva povești interesante, dar despre ele, ceva mai târziu.

Ne-am îmbarcat în Pireu și, după două stații, am ajuns pe Hydra. Ne-am oprit în Poros și Spetses, insule vecine. Noi aveam fiecare câte o geantă de cabină, acel troller de 40x50, dar eu, mai bărbat fiind, aveam unul de 25 kg. Cazarea noastră, La Maison de Marie Geraldine, o minunată casă în stil tradițional (las link aici), se afla la 9 minute de mers pe jos din port. Dar, precaut, am citit în review-uri că diferența de nivel era o problemă, mai ales pentru mine, cu meniscul distrus la ambii genunchi.
Așa că am luat cel mai scump taxi din viața mea. 9 minute m-au costat 50 de euro, nenegociabil, dar noi și bagajele am ajuns la destinație grație muncii a doi măgăruși cu priviri triste. După check-in și despachetat, am decis să începem explorarea orașului. Am vizitat multe locuri, orașe, sate, cătune, dar niciunde nu mi-a fost mai greu să mă orientez ca pe Hydra. Noaptea este dezastru, GPS-ul este limitat și în primele zile te poți rătăci ușor.

Dacă alegi Hydra ca destinație de vacanță, nu te aștepta la cluburi, viață de noapte; insula asta are un cu totul alt farmec. Timpul pe insulă se scurge altfel, totul este mai așezat, mai lent, mai calm. Aici tavernele sunt atracții, majoritatea afaceri de familie, tradiție, mâncare bună — este Grecia aia faină de care sigur te vei îndrăgosti. Oamenii sunt tare prietenoși, știu să vândă, îți lasă impresia că lasă de la ei pentru tine, deși sigur ies pe profit.
Dacă ar fi să aleg un moment al zilei care îmi revine în minte, este dimineața. Pe Hydra nu am ratat niciun răsărit. La asta a contribuit clopotul unei biserici din apropiere și goarnele vapoarelor care trezeau insula la viață. Era ca la țară, doar că la mare. Proprietarii măgărușilor coborau în port în căutare de mușterii, grecii deschideau terasele și preparau cafeaua; insula efectiv pulsează la primele ore ale dimineții. Este fabulos. Cum sunt fotograf, mă grăbeam în port să prind primii pescari care aduceau pește proaspăt pentru taverne și să mănânc plăcintă cu șuncă de la EU Bakery.

Cum insula este mică, poate te întrebi ce poți să faci aici. Păi să te odihnești, să te plimbi fără rost pe străzi, să te bucuri de soare, cu toate că nu prea sunt locuri amenajate pentru plajă. În zona portului găsești un muzeu foarte frumos: Arhivele Istorice — Muzeul din Hydra. Are o mulțime de piese frumoase, iar eu am avut norocul să prind și expoziția de fotografie „The Outward Gaze”, semnată de Joan Leigh Fermor, o colecție de fotografii realizată de către artistă în Grecia, inclusiv pe Hydra.
Apusurile văzute de pe insulă sunt fabuloase; poți să le surprinzi de pe băncuța lui Leonard Cohen, care s-a îndrăgostit de această insulă și unde s-a retras la un moment dat în căutarea unei vieți liniștite. Dacă vrei, poți cina la XERI ELIA – DOUSKOS, restaurantul pe care-l frecventa artistul. Noi am făcut asta; mâncarea a fost bună, dar oarecum am avut senzația că plătesc și povestea locului.
1957 a fost anul în care Hydra a devenit cunoscută lumii datorită filmului Boy on a Dolphin, care a avut-o în distribuție pe Sophia Loren, ce a locuit pe insulă pe durata filmărilor și vizita același restaurant, Xeri Elia

Dacă mă întrebi de un restaurant bun, îți recomand Piata. Este situat chiar în port, este o afacere de familie, iar proprietara, o doamnă în vârstă, avea surprinzător de multe informații despre România. Am aflat că aprecia mămăliga și faptul că, oricât de multă pălincă bei seara, dimineața nu te doare capul. Simpatică tare femeia! Se lăuda cu fotografiile făcute în restaurant cu foarte multe vedete de la Hollywood, iar dacă vrei, poți să-i lași un mesaj pe o farfurie pe care o agață pe peretele localului.

Mai puțin cunoscut este rolul militar pe care l-a avut insula în istoria Greciei. Datorită poziționării sale, în 1821, odată cu începerea Războiului de Independență al Greciei, Hydra a pus la dispoziție peste 150 de nave de luptă, dotate cu peste 2.000 de tunuri și peste 5.000 de marinari. Alături de celelalte insule din Golful Saronic, Hydra a contribuit la blocada impusă transportului naval al trupelor otomane, favorizând succesul campaniei de pe uscat.
Tradiția maritimă a insulei face ca astăzi Hydra să găzduiască Academia de Marină Comercială din Hydra, fondată în 1749, care este cea mai veche școală de profil activă din lume, iar pe insulă vei găsi un promontoriu fortificat unde tronează statuia lui Andreas Miaoulis, amiralul grec care a condus flota din Hydra.
Insula oferă și ceva zonă de plajă; poți ajunge fie pe jos, dacă ești dispus să mergi câțiva kilometri, fie cu taxi maritim. Portul este înțesat de bărcuțe cu care te poți deplasa în zona de coastă sau să mergi la pescuit — grecii sunt pregătiți să-ți ofere cele mai inedite moduri de a-ți petrece timpul pe insulă.

Pentru a reveni în Atena am luat același feribot, am plecat pe la ora 13 și am ajuns la hotel în Atena la ora 15. A fost o cazare de o noapte, dar am reușit să mai marcăm un obiectiv pe care nu l-am făcut în prima parte a vacanței: Muzeul Războiului din Atena. Vizita durează cam 3-4 ore, începe cu interiorul, iar avioanele și piesele din exterior pot fi văzute și după închiderea muzeului. Eu zic că merită văzut dacă ești pasionat de istorie și arme, piesele expuse chiar sunt foarte interesante.
A doua zi cu noaptea-n cap am luat un taxi și am pornit spre aeroport, spre Bologna și spre un alt mare concert.

Atena în 5 zile

Acropole, muzee, mâncare bună și impresii fără filtru

Atena este o destinație pe care îmi doream de mult timp să o vizitez. Probabil că poveștile și legendele citite în copilărie îmi creaseră un apetit aparte pentru vizitarea capitalei Greciei, pentru a străbate la pas dealurile și colinele pe care îmi imaginam că au pășit eroii copilăriei mele.

Profitând de concertul Iron Maiden din 23 mai, de la OAKA Olympic Stadium, ne-am îmbarcat din Budapesta spre Atena într-un avion Ryanair, compania cu care călătoresc în majoritatea situațiilor. Mai exista un zbor Wizz din Timișoara, dar cel mai potrivit pentru noi a fost cel din Budapesta.

Pentru cazare, fiind patru persoane – eu, soția, Sebastian și prietena lui –, am ales un apartament pe care l-am rezervat prin Booking. Proprietarul, Marios, un tip simpatic și atent, ne-a pus la dispoziție apartamentul și ne-a făcut recomandări de restaurante, atracții turistice și mijloace de transport. Apartamentul lui este situat în Neos Kosmos și, dacă sunteți în căutarea unei cazări decente, vă las aici linkul spre apartamentul lui.

Din punct de vedere urbanistic, Atena este construită în jurul Acropolei. Despre imensitatea orașului, în care trăiesc 650.000 de oameni în municipalitate și peste 3.000.000 în zona metropolitană, îți dai seama doar din vârful Acropolei. Fie că privești spre mare sau spre interior, imensitatea orașului te copleșește, mai ales dacă provii, ca mine, dintr-un oraș mic, cum este Aradul.

Fiind un oraș atât de întins, Atena are un metrou foarte bine pus la punct. În orice stație de metrou poți achiziționa bilete sau abonamente, prețurile fiind decente. Noi am optat pentru un abonament de 5 zile, pentru care am plătit în jur de 10 euro de persoană. A fost soluția cea mai rentabilă. În Atena există și companii de ride-sharing; noi am folosit acest tip de transport de la aeroport spre oraș. Am plătit cam 25 de euro, iar distanța de la aeroport până în Neos Kosmos este destul de mare.

Pentru mâncare vă recomand tavernele locale. Eu am evitat zonele turistice și restaurantele din Plaka și Monastiraki, unde prețurile sunt mai mari și mâncarea mai... turistică. Dacă vrei bucătărie autentică, orientează-te spre localurile unde mănâncă localnicii.

În apropierea locului în care eram cazați, Marios ne-a recomandat o tavernă de familie și pot spune că acolo am redescoperit bucătăria grecească. Oameni foarte primitori și atenți; la taverna Mprakatsaki am mâncat foarte bine, autentic, într-o atmosferă prietenească. Atmosfera este dată și de o sumedenie de obiecte folosite ca recuzită în filmul „Της Κακομοίρας” (1963), cu Kostas Hatzichristos în rolul principal, o comedie de referință în cinematografia greacă.

Atena este cunoscută pentru muzee și siturile arheologice, dar lumea nu prea vorbește despre prețuri și rezervări. Cum am fost la început de sezon, nu era atât de aglomerat, dar pentru Acropole am cumpărat bilete online. Sunt mici șansele să prinzi bilete la casele de bilete: au impus o limită de 20.000 de vizitatori pe zi, iar intrările sunt defalcate pe intervale orare. Este indicat să mergi fie dimineața, fie seara, cum am fost eu. Dacă ești fotograf sau vrei să te alegi cu poze numai bune de pus pe Instagram, mergi seara și poți avea șansa unui apus spectaculos.

Accesul la Acropole se face pe jos. Drumul nu este chiar atât de anevoios pe cât mă așteptam, dar fii isteț și cumpără apă de jos, de la o alimentară sau o gheretă. Pe traseu găsești câteva automate cu apă, dar prețul este nesimțit; clar se profită de pe urma celor care nu sunt pregătiți. Biletul costă 30 de euro de persoană și, zic eu, este destul de scump. Sus nu ai ce să faci mai mult de o oră, decât dacă aștepți apusul. Când am fost eu, Partenonul era în reabilitare parțială, așa că am avut parte de câteva schele.

Pe drumul spre Partenon ai o perspectivă frumoasă asupra Odeonului lui Herodes Atticus, loc în care merită să faci câteva fotografii, cu imensitatea orașului care se întinde până la mare în plan îndepărtat.

Dacă tot ajungi acolo, îți recomand să vizitezi și Muzeul Acropolei; de fapt, pe acesta să-l vizitezi prima dată. Trei ore ar fi suficiente, apoi urci sus, la Acropole. Cu tot cu timpul pierdut între ele, stat la cozi și poze, rezervă-ți 6–7 ore pentru cele două obiective.

Dacă tot te învârți pe lângă Acropole, merită să vizitezi Biblioteca lui Adrian și Agora Romană. Prețurile și aici sunt destul de mari, motiv pentru care mulți optează să le vadă din exterior, fiind situri arheologice în aer liber.

Despre greci... Prima impresie pe care mi-au lăsat-o, cel puțin în unele situații, a fost cea de evazioniști, de șmecheri destul de ranchiunoși față de autorități. Dacă vrei să fii pe placul lor, plătește cu cash. Unii greci fug de POS ca dracu’ de tămâie, pentru că POS înseamnă taxe. Dacă întrebi dacă poți plăti cu cardul, vei auzi celebra poveste: «azi nu se poate, nu merge aparatul» etc. Dacă le zici că nu ai cash, aparatul se repară ca prin minune, dar să știi că s-ar putea să-ți iei o înjurătură strașnică de la ei.

Fiind un popor destul de iritat de cuvântul „guvern” și care a pătimit destul din cauza lui, și-au găsit ca loc de protest Piața Sintagma. Este locul în care își are sediul guvernul, iar în jurul ei sunt majoritatea ambasadelor. Stația de metrou este în apropiere, deci poți da o raită și apoi să o iei la pas spre zona comercială din Plaka.

Zona turistică a Atenei este Plaka. Aici se află cele mai multe restaurante, magazine și zone de cumpărături, dar și prețuri mari și mult kitsch. Mergeți să o vizitați, dar aveți grijă la portofel. De fapt, la portofel trebuie avut grijă de când pui piciorul în Atena. Se fură ca-n codru: în metrou, pe stradă, peste tot.

Plaka se unește oarecum cu zona Monastiraki, între ele fiind Arcul lui Adrian. Alocați-vă câteva ore pentru aceste zone comerciale. Pe strada Ermou găsești o biserică frumoasă, Panagía Kapnikaréa, care datează de la 1050. Eu am vizitat-o seara, destul de târziu, dar este foarte frumoasă. Arhitectura bizantină frapează prin decoruri și ornamente. Cu toate că pictura originală este aproape complet distrusă, biserica rămâne una dintre cele mai emblematice din Grecia.

Dacă ai timp și ești pasionat de istorie, merită să vizitezi și Muzeul Național de Arheologie. Am avut impresia că este cel mai mare. Pentru a ajunge la el trebuie să treci prin Omonia, cartierul care mi s-a părut cel mai puțin prietenos din Atena, dar probabil că vei merge ziua, așa că nu trebuie să-ți faci griji. Are o mulțime de piese cunoscute, majoritatea replici, dar mie mi-a plăcut. Prețul biletului de intrare, la fel ca la restul muzeelor, era de 20 de euro.

Cele cinci zile petrecute în Atena au însemnat pentru mine o incursiune în istoria acestei țări. M-am bucurat de gastronomia lor și pot spune că am avut o experiență pozitivă cu localnicii. Desigur, o zi a fost aproape în întregime dedicată concertului Iron Maiden; cei 60.000 de oameni prezenți pe OAKA au făcut o atmosferă incendiară, aproape sud-americană, aș putea spune.

După Atena urmează să-mi continui vacanța în Grecia pe una dintre cele mai cochete insule grecești, Hydra. Pentru a ajunge pe insulă, urma să luăm un feribot și să avem parte de un drum pe apă de aproape două ore. Costul biletului de feribot a fost de 40 de euro de persoană; la cumpărarea unui bilet dus-întors am primit o reducere de 20%. Feribotul l-am luat din portul Pireu, cel mai cunoscut port al Greciei.

O excursie neașteptată, oare?

Vacanța aceasta a fost memorabilă. Trei destinații superbe și două concerte epice.

Anul acesta la fel cum am făcut și în anii trecuți, ne-am programat vacanța în jurul concertelor rock. De cum au anunțat cei de la Metallica datele pentru turneul M 72, am căutat cele mai potrivite variante, pentru ca în final să alegem Bologna. De ce Bologna? Pentru că este în Italia, aveam zbor din Timișoara, oraș frumos, arhitectură medievală, muzee, cultură, tot ce trebuie….pizzzzzzaaaa. Fără a mai sta mult pe gânduri, am luat biletele pentru 3 iunie.

Nu trec câteva zile și vin și cei de la Iron Maiden cu datele pentru Run For Your Lives, turneu aflat în cel de-al doilea an. Cu toate că i-am văzut anul trecut în Stockholm, m-a convins fiimiu să-i mai vedem odată. Întrebarea era unde. Până la urmă am decis să mergem în Atena. Nu vizitasem orașul până acum, era primul concert din turneu, iar data era 23 mai, oarecum aproape de cea a concertului cu Metallica.

Cu cele două date stabilite, urma să vedem ce zboruri avem, câte zile putem sta și nu în ultimul rând la cât se ridică costurile. Zboruri bune aveam în 21 mai din Budapesta spre Atena și în 4 iunie din Bologna în Budapesta așa că mai aveam de planificat ce facem în acest interval de timp. Să stăm prea mult în Atena…nu avea rost. Cinci zile cred că sunt suficiente pentru a vizita un oraș mare, a vedea muzeele și a căsca ochii după suveniruri. Deci…ce mai facem? Tot căutând eu pe net, dau peste o insuliță, nu departe de Atena, dar suficient de retrasă ca să nu poarte eticheta de atracție turistică. Hydra. Așa că ne hotărâm în final să petrecm cinci zile și aici, după care ne întoarcem în Atena de unde plecăm în Bologna unde mai stăm 5-6 zile. Perfect.

Nu are rost să vă spun cum am așteptat eu concediul ăsta, cât de mult mi-a plăcut și cât de mult vreau să împărtășesc cu voi experiența avută. De accea, pentru că știu că este greu de parcurs un text împănat cu fotografii și explicații care să cuprindă 16 zile de vacanță, îl voi împărții în trei părți. Atena, Hydra și Bologna. Tot ce trebuie să faceți este să stați pe aproape și să vă activați notificarea pentru când voi posta.

Muzee, chifteluțe marinate și un concert memorabil

Am petrecut o săptămână în Stockholm, un pol al civilizației și al culturii europene.

Începutul de vară al lui 2025 mă găsește în aeroportul Liszt Ferenc din Budapesta, cu bagaje făcute și așteptări mari de la noua mea destinație, Suedia. Pentru mine este prima experiență nordică. Până acum nu am călătorit mai la nord de Marea Britanie, așa că nu prea știam la ce să mă aștept dar aveam așteptări mari de la una dintre cele mai faimoase capitale europene.

La momentul plecării, în Arad temperaturile erau văratice, 25-27 de grade Celsius, început de iunie, soare, căldură și cer senin. Am avut parte de un zobor de vre-o două ore, la manșă cu un pilot care putea intra în competiție cu orice kamikaze japonez. Ne-a cadorisit cu o coborâre mult prea bruscă, care ne-a pus organismul la grea încercare, soției mele declanșându-i o ușoară hemoragie nazală. Economia de carburant și prețul low cost al zborului, le-am resimțit din plin. Cu toate astea Ryanair a vut prețul cel mai bun, zborul dus-întors cu bagaj de cabină (10kg), pentru două persoane fiind 1800 de lei.

Important este că am aterizat cu bine pe Arlanda, faimosul aeroport al suedezilor. Prima impresie a fost că am nimerit într-un uraiș IKEA, aeroportul îți transmite din plin acel vibe nordic, civilizat dar în care trebuie să te descurci singur. Îmi rezervasem de pe booking un taxi care să ne ducă de la aeroport la hotel, de fapt primisem bonus acest transport de 40 kilometrii pe baza punctelor Genius acumulate în cont. După vreo 10-15 minute de învârtit prin aeroport, ne-am întâlnit cu șoferul, un arab simpatic care a anticipat că nu suntem adaptați cu clima și în plină vară a dat drumul la climă…pe căldură. Evident că ceva nu era în regulă, eram în pantaloni scurți și tricou, iar termometrul de pe bordul mașinii arăta 7 grade Celsius. Începeam bine, mai ales că începuse să cadă o ploaie mocănească, de care mai văzusem doar în Manchester.

Acum hai să vă spun ce caut eu în Suedia. Așa cum îmi este obiceiul, combin plăcerea de a descoperii orașele lumii cu câte un concert memorabil, iar pentru anul 2025 avea să fie Iron Maiden, aflați în turneul Run for your lives. Înainte de plecare, i-am cerut lui Chat GPT să-mi facă un itinerar pe baza celor mai importante obiective turistice și a condițiilor meteo. Din ce am primit, am ales cele mai populare atracții și… ne-am început periplul în căutarea unui H&M pentru a ne cumpăra câte un hanorac cu care să facem față vremii capricioase din nord.

Dacă ajungeți în Stockholm, este recomandat să vă luați un city pass, au o aplicație a primăriei care oferă transport public pe mai multe zile, la un preț bun. Cu mașina nu prea este recomandat, parcările sunt scumpe și se percep taxe. Dacă ar fi să fac o comparație, pot spune că Stockholm este Veneția nordului, orașul este format din 14 insule, trecerea de la una la alta se face cu vaporașe, cele mai multe aflate sub tutela primăriei, deci călătoriile vor fi suportate prin citypass. Metroul și autobuzul de asemenea sunt gestionate de companii ale primăriei și totul este acoperit de citypass.

Cum ne încolțea foamea, am decis să ieșim în oraș imediat după ce am finalizat formalitățile de cazare. Am studiat puțin pe Trip Advisor unde putem mânca cele mai bune chifteluțe marinate, celebre în meniul vikingilor. Pe baza celor peste 6000 de recenzii am ales Stockholm Gastabud, o tavernă autentică, situată în Gamla Stan (Orașul vechi). Localul are câteva mese extrem de rustice și înghesuite, dar cu o atmosferă fabuloasă. Când am ajuns era coadă, pe puțin 10 persoane care așteptau să intre, așa că ne-am pus cuminți la coadă și am așteptat vreo 40 de minute în ploaia mocănească de care aveam parte. Eu personal am comandat chifteluțe marinate, nu sunt mare admirator al acestui meniu, dar obișnuiesc să mănânc mâncarea tradițională din țara în care mă aflu.

Părerile au fost împărțite, mie și soției nu ne-au plăcut în mod deosebit, celorlalți din gașcă le-au plăcut. Cert este că pe 5 porții, ceva antreu, ceva tărie locală și niște beri, am lăsat cam 250 de euro. Deci, da…mâncarea nu este ieftină în Suedia, iar alcoolul este și mai scump.

După masă am mers la culcare, că de dormit…s-a dovedit a fi mai greu. În perioada verii, în Suedia nu prea se face noapte, noroc cu draperiile opace din camera hotelului. Soarele apune pe la ora 23, dar nu se întunecă ca la noi, iar răsăritul…..3:30 AM.

Cea mai importantă insulă din Stockholm este Gamla Stan, acolo se află și cele mai importante obiective turistice, orașul vechi și reședința familiei regale. Alocă o zi pentru a vizita acest obiectiv impoznt. Prețul biletului de intrare începe de la aproximativ 100 de lei, dar poate urca substanțial în funcție de ce alegi să vizitezi. Consultă un ghid de vizitare ca să te asiguri că nu îți scapă nimic.

Pe partea cealaltă a fiordului găsești Muzeul Național. Un obiectiv care merită și el văzut. Dacă ești amator de artă renascentistă vei găsi cu siguranță câteva tablouri care să te țină ocupat minute bune. De asemenea este uriaș, merită și el câteva ore. Cred că noi am stat acolo aproximativ 6 ore. Există posibilitatea de a lua o masă frugală acolo, când am fost eu acolo, un restaurant și o cofetărie erau deschise. Nu mai rețin prețul biletului de intrare, dar era destul de scump.

După cum se vede și în ultima fotografie, am început să avem parte de soare, vremea devenind mai prietenoasă cu noi, ăștia din sud. Odată cu soarele a crescut și pofta de colindat. Dacă treci prin Stockholm și copilăria ți-a fost umplută de muzica pop a celor din ABBA, îți vei dori cu siguranță să vizitezi muzeul lor. Din punctul meu de vedere este o veritabilă ”turist trap”. Biletul exagerat de scump, muzeul îți aduce în prim plan istoria formației, este plin de recuzita folosită de aceștia în turneele lor, o replică a studioului lor. Ce mi s-a părut interesant, a fost nivelul mare de interactivitate virtuală. Dacă ai curaj, poți urca pe o scenă alături de hologramele celor patru artiști și devii al cincilea membru al formației. Poți cânta pe negativele lor, iar dacă calitățile tale vocale nu sunt mare lucru, te rezumi la a face poze cu statuile lor de ceară.

În incinta muzeului este un magazin cu produse și suveniruri oficiale. Scumpe.

Povestea emblematică a Stockholmului este Vasa. Corabia Vasa e genul de poveste reală care pare inventată — ascultând ghidul muzeului parcă-l vedeam pe Dorel și pe maistrul pupincurist. E vorba despre ambiție, orgoliu, tehnologie de top… și un final absurd de rapid.

În 1628, regele Suediei, Gustav Adolf, voia să impresioneze Europa cu cea mai puternică navă de război a vremii. Așa s-a născut Vasa: enormă, bogat decorată, plină de tunuri pe două punți (ceea ce era foarte rar atunci). Problema? Toată lumea se grăbea. Regele cerea mai multă putere de foc, constructorii adăugau greutate sus, dar nimeni nu voia să spună clar: „nu e stabilă”. La testele din port, nava deja se clătina periculos. Totuși… inaugurarea nu putea fi amânată.

Pe 10 august 1628, în Stockholm, Vasa pleacă în primul voiaj, cu mulțime adunată pe mal. După doar câteva sute de metri, o rafală de vânt o înclină. Apa intră prin trapele tunurilor deschise, nava se răstoarnă și se scufundă în mai puțin de 20 de minute. Practic, a navigat mai puțin decât o barcă de agrement într-o plimbare de weekend. A stat pe fundul mării 333 de ani — până în 1961, când a fost scoasă aproape intactă. Apa rece și puțin sărată a Mării Baltice a conservat-o incredibil de bine, iar azi este unul dintre cele mai spectaculoase muzee maritime din lume.

Morală? Uneori cel mai mare pericol pentru un proiect nu e tehnologia… ci presiunea de a spune „merge și așa”.

Muzeul construit special în jurul ei, Vasa Museet din Stockholm, nu arată ca un muzeu clasic în care vezi obiecte în vitrine. Intrii și… ești mic. Nava ocupă aproape toată clădirea, ridicată pe mai multe niveluri ca s-o poți privi de la chilă până la catarge, ca și cum ai merge în jurul unui bloc de lemn din secolul XVII.

Lumina este ținută intenționat slabă ca să protejeze lemnul vechi de 400 de ani, iar asta dă locului un aer aproape cinematografic. Nu e doar „o corabie”, vezi urmele vieții de la bord: unelte, haine, încălțăminte, chiar și scheletele unor membri ai echipajului — oamenii reali din spatele poveștii. Practic, nu privești istorie, ci o întâlnești.

Ce impresionează cel mai mult e cât de colorată fusese de fapt. Noi o vedem azi maro închis, dar cercetările au arătat că era pictată în culori stridente, aproape baroc-pop. Reconstituirile colorate din muzeu te ajută să-ți imaginezi șocul vizual pe care îl provoca în 1628 — era propagandă plutitoare, nu doar armă de război.

Și, poate cel mai interesant, muzeul nu ascunde greșeala. O explică pas cu pas: calcule greșite, decizii politice, test ignorat. Nu e doar despre o navă scufundată, ci despre cum funcționează oamenii când miza e mare — motiv pentru care pleci de acolo cu senzația că ai văzut mai mult decât istorie navală. Ai văzut un studiu de caz despre orgoliu uman, conservat perfect în lemn.

Dacă ai ajuns la Vasa, la o aruncătură de băț este Muzeul Nordului. Merită și acesta văzut și nu rata restaurantele din jurul lui. Desigur poți face fotografii ansamblul arhitectural care-l înconjoară, este foarte frumos și reprezentativ pentru Stockholm. Dacă te mai țin picioarele, poți vizita Muzeul Marinei, sunt câteva vase istorice pe care poți urca și vizita.

Riksdagshuset, este simbolul democrației suedeze. Clădirea găzduiește Parlamentul Suediei și se află pe o mică insulă între Gamla Stan (centrul vechi) și Normlan, o pietonală pe care sunt o mulțime de magazine și restaurante. Clădirea poate fi vizitată, nu integral, sub îndrumarea unor tururi ghidate.  

Inițial, edificiul a găzduit atât parlamentul, cât și banca centrală a Suediei. După renovările majore din anii 1980, întregul complex a fost reorganizat pentru a deveni sediul unic al legislativului suedez.

Am trecut pe acolo de mai multe ori, fiind oarecum la intersecția dintre centrul vechi și hotelul unde eram cazați și pot să vă spun că impresionează atât ziua cât și la miezul nopții, arhitectura sa în stil neoclasic, sobru și impozant domină zona.

Dacă ți-a mai rămas timp și te țin picioarele, alege să te plimbi pe străzile orașului, să te bucuri de terase și amalgamul cultural pe care-l vei descoperii. Inima orașului este Stortorget, cea mai veche și probabil cea mai cunoscută piață din Gamla Stan centrul istoric al orașului Stockholm. Înconjurată de clădiri înguste, colorate în tonuri calde de galben, ocru sau roșu, piața are un aer foarte viu – un loc unde turiștii și localnicii se opresc să stea la soare, să bea o cafea sau pur și simplu să privească agitația din jur. Tot aici se află și Academia Suedeză, locul unde se decide anual acordarea celebrului Premiu Nobel. Dar punctul de atracție îl constituie fântâna Stortorgsbrunnen. Astăzi este mai degrabă un punct de reper și loc de întâlnire, dar în trecut era o sursă importantă de apă pentru locuitorii orașului vechi.

Cam asta a fost aventura noastră în nord. Stockholm este fabulos și a intrat în topul personal al orașelor pe care trebuie să le vizitezi măcar odată-n viață. În săptămâna petrecută acolo, am văzut doar o mică parte din cultura și istoria nordului, dar am încercat să sintetizez aici principalele obiective care m-au impresionat și pe care le recomand tuturor celor care ajung acolo. Acum când scriu acest articol sunt cu gândul la vacanța de anul acesta. Va fi una mai lungă, pe care o voi împărții în trei articole. Ce este sigur? Că voi vedea Metallica într-un oraș european încărcat de istorie, iar cu Iron Maiden mă voi reîntâlni în leagănul democrației.

Un nou început

Cochetam de mult timp cu trecerea la Apple, să vedem dacă merită.

Pe final de an, m-am gândit să-mi fac un cadou generos și vouă o lectură cu care să mai dezmorțesc puțin blogul acesta dat uitării. Dacă sunteți pasionați de hardware, calculatoare și alte drăcovenii de genul acesta, articolul de față este pentru voi, mai ales dacă intenționați să faceți investiții viitoare în echipamente IT.

Probabil ați auzit despre noua generație de calculatoare lansată de Apple, care redefinește conceptul de computer personal prin minimalism și simplitate, fără rabat în privința performanței. Motorizate de noile procesoare din seria M4, cu configurații variind de la M4 de bază, la M4 Pro și M4 Max, acestea sunt destinate atât pieței de consum, cât și profesioniștilor. Cea mai ieftină versiune, cu procesor M4, 16 GB RAM și stocare de 256 GB, este disponibilă pentru aproximativ 3500 de lei, ceea ce face sistemul Apple foarte accesibil. Cum mă tot gândesc de ceva timp să trec de la Windows la Mac, am studiat piața și mi-a atras atenția un Mac Mini cu procesor M4 Pro, 24 GB RAM și stocare de 512 GB, pe care intenționez să-l folosesc pentru editare foto/video și alte activități de productivitate.

Eu am fost mereu utilizator de produse Windows. Primul computer personal pe care l-am avut a fost bazat pe un procesor Prescott și sistem de operare Windows 97. De-a lungul timpului, am folosit și procesoare AMD și am trecut prin toate versiunile de Windows până la Windows 11 24H2. M-am obișnuit cu bunele și relele lor (mai mult rele) și recunosc că, odată cu trecerea anilor, mi-a fost tot mai greu să fac trecerea la sistemul Apple, din comoditate.

De trei ani, folosesc un laptop Lenovo Yoga, care începe să dea semne de oboseală. RAM-ul este insuficient, iar procesorul scârțâie și el, așa că am considerat că este momentul să-l înlocuiesc. Monitorul meu Benq PD2706 UA cere o unitate puternică, așa că m-am documentat atent cu privire la o viitoare investiție.

Inițial, am luat în considerare o configurație de top pe Windows, dar problemele recente ale procesoarelor Intel și prețurile mari ale plăcilor grafice m-au orientat către produsele Apple. Odată cu lansarea noii generații de procesoare M4 și în special a seriei Mac Mini, cu noul design și promisiunea unei unități puternice la dimensiuni reduse, m-a cucerit din prima. Nu mi-am imaginat că voi putea ține în palmă un calculator pe care să pot edita video 4K la cele mai ridicate standarde. Nu mi-am imaginat un calculator sub 1 kilogram la care să pot conecta patru monitoare 4K și să fac editare foto-video atât de bine.

Am optat pentru un Mac Mini cu procesor M4 Pro, 24 GB RAM și stocare de 512 GB. Este suficient, având în vedere că pot lucra cu stocare externă prin cele 3 porturi Thunderbolt 5. După ce am făcut precomanda la iStyle, am primit o estimare de livrare între 4 și 8 săptămâni. Pe lângă precomandă, am mai pus la favorite produsul dorit pe mai toate site-urile de unde cumpăr echipamente. În primele zile din decembrie, am primit notificare de la Altex că este pe stoc. Am anulat precomanda la iStyle, l-am comandat și în două zile, micuțul Mac Mini M4 Pro era pe birou.

Experiența de unboxing este extraordinară, Apple știe să vândă povești. După unboxing și conectarea la monitor, surpriză! Noul meu Mac refuza să funcționeze cu perifericele mele Logitech, nici pe cablu, nici pe Bluetooth, nereușind să trec de mesajul de întâmpinare. Așa că, am sărit într-un taxi și am fugit la Altex de unde am cumpărat o tastatură Magic Keyboard și un mouse Apple din generația 2024, pentru care am plătit încă 1000 de lei. Ajuns acasă, le-am pornit și totul a mers strună. Apple știe din nou cum să facă bani.

Într-un final, am achiziționat și un Magic Trackpad, generația 2024, care este cireașa de pe tort. Este extrem de confortabil, gesturile disponibile și integrarea cu majoritatea aplicațiilor îl face foarte util, mai util decât mouse-ul. Este un dispozitiv de luat în considerare, dacă treceți de la Windows la Mac. Nu cumpărați mouse-ul Apple, mai bine un Trackpad și un mouse bun, precum Logitech MX Anywhere 3/s pe care-l veți putea conecta fără probleme după instalarea sistemului de operare.

Cu toate echipamentele Apple pe birou, m-am relaxat și m-am declarat mulțumit. Conștient fiind că am multe de învățat despre Mac OS, diferit de Windows, sunt hotărât să mă apuc de studiu în perioada următoare când voi fi și în concediu.

În loc de teste sintetice, care sunt deja abundente pe internet, prefer să povestesc despre experiența reală a unui utilizator nou pe sistemul Apple, după o viață de Windows. Principala activitate pentru Mac va fi editarea foto, folosind Capture One Pro și Adobe Photoshop. Ocazional voi face și editare video, clipuri scurte, reels-uri pentru diverși clienți, dar și clipuri video personale de prin vacanțele în care urmează să plec. În ceea ce privește editarea foto, micul M4 Pro se dovedește a fi mare de tot. Indiferent ce sarcini i-am dat, indiferent de numărul de layere, Generative AI și alte instrumente care îngenuncheau AMD-ul din laptopul meu, Mac Mini nici măcar nu se sinchisește să-și pornească sistemul de răcire. Am importat un proiect video 4K la 400 Mbs în softul de editare video, fără proxy, și se mișcă incredibil de fluent. Pare un sistem care nu o să dezamăgească în următorii ani.

Unele programe nu rulează nativ, unul dintre ele fiind Calibrite Profiler, softul cu care vine colorimetrul cu ajutorul căruia îmi calibrez ecranul. Cu această ocazie am instalat emulatorul Rosetta și am reușit să rulez fără probleme softurile care nu rulează nativ în Mac OS 15. După aventura în sistemul Apple simt nevoia de a forma un ecosistem în jurul computerului, așa că mă gândesc la investiții viitoare. Sunt în așteptarea lansărilor viitoare, poate un iPhone 17 Pro (Max) și o tabletă sunt pe lista mea de așteptare. Vedem ce se anunță în câteva zile la CES, dar cu siguranță pe mine m-a cucerit Apple, cu toate că nu credeam în eticheta Apple Fan Boy.

Benq ScreenBar Halo

Companionul nopților albe în camere întunecate.

Vreau să vă povestesc despre cum mi-am stricat eu ochii. În ultimii ani, m-am ocupat mult de fotografia de produs, în special cea pentru e-commerce, fotografie care presupune multe ore de editare, implicit mult timp petrecut în fața unui ecran. Fotografia e-commerce are scopul de a prezenta descriptiv un produs pe fundal alb, ceea ce înseamnă un contrast mare afișat pe ecran timp îndelungat. Inevitabil a apărut disconfortul la nivelul ochilor, cauzat atât de imaginile editate cât și de diferența mare dintre luminozitatea ecranului și mediul ambiental. Obișnuiesc să editez seara, după ce revin de la studio, când este întuneric și de cele mai multe ori o fac cu lumina stinsă. Monitorul îl țin la o luminozitate de 120 candele/mp, în parametri normali pentru această activitate și pentru nivelul de lumină din spațiul de lucru, dar în timp am început să simt tot mai des disconfort la nivelul ochilor.
Este cunoscut faptul că sursele de lumină din cameră afectează imaginea afișată pe monitor, produc reflexii sau pete de lumină pe monitor, ceea ce te obligă să renunți la ele. Temperatura de culoare a surselor de lumină din cameră pot influența și ele modul în care vedem imaginea pe un monitor, deci multe probleme și cumva trebuie rezolvate.

M-am documentat despre acest fenomen, am studiat soluțiile care pot atenua acest disconfort și am ajuns la concluzia că cel mai eficient lucru este adăugarea de lumină în spațiul din proximitatea monitorului. O lampă de birou este dificil de poziționat, ocupă spațiu pe birou și de cele mai multe ori lumina ei va ajunge pe ecran ca lumină parazită. După multe ore de documentare pe internet am ajuns la concluzia că nu merită investit în ceva ieftin, care să fie un compromis, prin urmare am luat în calcul soluțiile de iluminare ale celor de la Benq, mai ales că monitorul meu este de la acest producător.

Teoretic un screen bar trebuie să lumineze spațiul de pe birou, eventual spatele monitorului fără ca lumina emisă de acesta să ajungă la monitor. Dintre soluțiile oferite de Benq am ales modelul de vârf, Benq ScreenBar Halo. Cu toate că prețul este mare, l-am cumpărat cu 845 de lei în urmă cu câteva luni, specificațiile și modul în care operează sunt de top. Singurul loc unde am găsit în România acest screen bar a fost ReBoxed Designul optic asimetric al lămpii asigură o iluminare bună a biroului fără a se reflecta în ecran. Iluminarea atinge 800 lucși în centru, de la o înălțime de 45 de centimetri, ceea ce este foarte mult. De asemenea temperatura de culoare este variabilă între 2700 - 6500 Kelvin. În ceea ce privește indexul de randare al culori, aven un CRI > 95. Unghiul fascicolului de lumină este de 100 de grade iar tubul lămpii se poate roti pentru o ajustare cât mai precisă a zonei care este luminată. Lampa vine însoțită de o telecomandă sub forma unui puk, accesoriu devenit popular pentru dispozitivele Benq, care se conectează prin bluetooth cu lampa.

Cu ajutorul puk-ului poți seta toți parametrii de care ai nevoie inclusiv modul de operare al lămpii. Combinațiile posibile sunt: lampa principală, lampa principală și lumina pentru fundal sau doar lumina pentru fundal. Tot din puk se setează intensitatea luminoasă și temperatura de culoare în peste 100 de trepte. Există și un mod de operare automat care se bazează pe un senzor care măsoară iluminatul ambiental și calculează automat nivelul necesar de lumină. Cu ajutorul puk-ului se pot înregistra preseturi pentru a le accesa mai ușor în funcție de sceneraiile necesare.

Alimentarea lămpii se face prin intermediul unui cablu care se termină într-o mufă USB-A pe care în cazul meu am conectat-o la una dintre mufele USB ale monitorului. Pentru mine nu a contat dar în pachet se găsește și un adaptor pentru montarea pe ecrane curbate, asta în cazul în care deți așa ceva.

Dacă ar fi să trag o concluzie și să fac o recomandare, pot să spun doar că este scumpă dar merită. Am văzut monitoare destul de bune la prețul cu care vine această lampă, dar dacă ai nevoie de o soluție pentru a lumina biroul și pentru a îmbunătății confortul ochilor, este cea mai bună variantă.

Budapesta

Locul în care mereu revin cu plăcere, un fel de Arad dar mai mare, mai primitor, în care nu te plictisești niciodată.

Nu știu cum se face dar în ultimii ani, luna mai este destinată călătoriilor. Sub pretextul participării la câte un concert rock, îmi fac bagajul și mă trezesc într-un oraș european cu poftă de colindat. Dacă anul trecut am fost în Manchester pentru Whitesnake, Europe și Foreigner, anul acesta l-am ochit pe Ozzy Osbourne, Def Leppard și Motley Crue. Ozzy trebuia să ne cânte în 17 mai, dar vârsta și nebuniile din tinerețe l-au silit să-și anuleze turneul, deci nu a fost să fie și nici nu cred că voi mai avea ocazia să-l prind într-un concert. În schimb turneul mondial al celor de la Def Leppard și Motley Crue a fost pretextul ideal pentru o vizită la vecina mea, Budapesta. Ne-am cumpărat bilete imediat ce au fost anunțate datele turneului iar cum Budapesta este cel mai apropiat oraș în care aveau concert, am optat pentru capitala Ungariei. 

Nu știu cum este pentru voi, dar pentru mine Budapesta este un oraș în care merg cu plăcere de fiecare dată. Chiar dacă este foarte aproape de mine, la nici 300 de kilometri, ajung în capitala Ungariei destul de rar, de cele mai multe ori ieșiri scurte, dar de data asta aveam de gând să vizitez cam tot ce se poate. Soția mea nu a mai fost în Budapesta, doar în tranzit și voiam să-i fac cunoștință cu un oraș fabulos.

În general cazarea la un hotel decent în capitala Ungariei poate fi scumpă, chiar foarte scumpă și cum bugetul nostru era orientat mai mult spre obiectivele turistice, am căutat alternative mai ieftine. Excursia urma să o facem împreună cu Sebastian, fiul nostru și încă doi prieteni de-ai lui. Ei fiind mai pricepuți în soluții alternative, am apelat la airbnb.com, un site cu apartamente de închiriat. Pentru 1150 de lei am închiriat un studio pentru mine și soție pentru patru nopți. Locația a fost în centrul orașului, în cartierul evreiesc, un apartament curățel și confortabil, care a reușit să te introducă rapid în vibe-ul orașului.

Dacă ești decis să explorezi Budapesta, cel mai bine este să o faci sistematic. Orașul în sine este format prin unirea celor două orașe, Buda și Pesta, despărțite de Dunăre și în același timp unite printr-un șir de poduri. Buda este partea cea mai veche a orașului și zic eu merită vizitată prioritar. Printre cele mai cunoscute obiective este Bastionul Pescarilor, o fortificație/terasă în stil neogotic care se remarcă prin cele șapte turnuri legate de un zid care azi are rol de promenadă. A fost construit între anii 1895 și 1902, fiind aproape complet distrus în cel de-al doilea război mondial și restaurat în perioada 1947-1948.

Vizitarea bastionului este gratuită, accesul în anumite zone se face contra cost dar prețul nu este mare. În apropierea bastionului se află și Biserica Mátyás, una dintre cele mai importante biserici din Ungaria.

Cunoscută și ca Biserica Încoronării, este o biserică romano-catolică construită inițial în anul 1015 de către regele Ștefan cel Sfânt în stil romanic, fiind reconstruită în secolul al XIV-lea în stil gothic. Este cunoscută ca biserica domnească a regatului Ungariei, fiind loc de botez, încoronare și prohodire al membrilor familiei regale. Se pote vizita Muzeul de artă bisericească, capela funerară și turnul. Interiorul bisericii este fabulos, cu siguranță vei face câteva fotografii frumoase.

În zona bisericii se găsește un complex de steret food, mâncare bună și diversificată la prețuri decente. Nu rata berea locală, Soproni, un lager minunat mai ales dacă ajungi acolo într-o zi caniculară.

Din Piața Sfintei Treimi pașii te poartă spre Palatul Buda sau Palatul Regal. Construit în secolul XIV, a fost reședința familiei regale. Începând cu anul 1987 casteleul este inclus în patrimoniul UNESCO, fiind una dintre cele mai reprezentative clădiri din Ungaria. Construcția actuală diferă mult de cea originală, castelul find distrus în repetate rânduri de-a lungul anilor.

Domeniul castelului constituie o veritabilă promenadă, oferind vederi panoramice asupra celor două maluri ale fluviului. Carol Robert de Anjou a extins domeniul castelului, urmând ca perioada cea mai înfloritoare să fie sub domnia regelui Mathias Corvin. În incinta castelului se poate vizita Galeria Națională, care conține cele mai importante piese din patrimoniul Ungariei. Din zona de promenadă se pot face fotografii, Palatul Parlamentului fiind cea mai iconică imagine pentru Budapesta.

De neratat este croaziera cu vaporașul pe Dunăre. Sunt mai multe variante, în urma unor documentări pe internet am ales compania Danube Legend. Au vaporașe frumoase, rezervarea se poate face online, costul unui bilet în perioada în care am fost eu era în jur de 20 Euro/persoană cu facilități pentru elevi, studenți și copii. Din partea lor primești o băutură și ghidaj turistic inclusiv în limba română. Croaziera durează cam o oră, existând și varianta cu o pauză de 45 de minute pe Insula Margareta. Dacă vrei să-ți impresionezi iubita este disponibilă și varianta cu cina luată pe vapor, ceva mai costisitoare dar… în cazul tău poate merită.

Budapesta se face remarcată prin arhitectura sa, cu elemente care îți aduc aminte de Viena și de orașul meu, Arad, dar are totuși o amprentă proprie, un stil care o face unică. Bulevardele largi și zonele pietonale animate de mulțimea de turiști te îndeamnă să explorezi și să vizitezi magazinele, restaurantele și terasele orașului. Încă din seara în care am ajuns am vizitat Hard Rock Cafe -ul local. Chiar dacă burger-ul nu a fost tocmai pe gustul meu, am admirat multitudinea de obiecte expuse pe pereții restaurantului.

Dacă ai timp, vizitează Biblioteca Națională, Muzeul Național de Istorie și Parlamentul. Biletele de intrare nu sunt tocmai ieftine, dar merită. Eu am ratata parlamentul, dar cu siguranță îl voi vedea la următoarea vizită. Mâncarea în Budapesta este bună, pe gustul meu iar dacă ești ca mine amator de bucătărie italiană îți recomand să mergi neapărat la Trattoria Venezia. Au o pizza excelentă și personal foarte atent la nevoile tale. Este bine de știut că lucrătorii din turism sunt vorbitori de limbă engleză, noi cel puțin nu am avut probleme de comunicare nici când am cumpărat o apă de la marketul din colț nici la muzee sau restaurante. Pentru noi a fost o vacanță frumoasă, cu siguranță vom mai merge, mai avem încă multe locuri de vizitat pe care nu le-am văzut în cele cinci zile petrecute în Budapesta.

Arta și audiența

Dilema zilei, creezi artă pentru audiență, sau audiență pentru arta ta?

De câteva zile mă macină o dilemă, speram să-mi treacă dar duduie în creierul meu precum o bormașină într-o dimineață de weekend. La un moment dat mi-a apărut în feedul de pe Facebook o postare de la Actence, o imagine pe care scria: Stop creating art for your audience, Start creating an audience for your art (Încetează să creezi artă pentru audiență, Creează o audiență pentru arta ta).

De aici și dilema mea. Sunt convins că mulți artiști, în special cei din domeniul artelor vizuale și cred că în special fotografii, fac artă pentru audiență. Pentru a câștiga expunere, urmăritori, notorietate, like-uri și nu în ultimul rând bani, calea cea mai ușoară este să urmezi tendința pieței și să speri că audiența se va opri asupra ta. Un fel de ruletă măsluită, de cele mai multe ori cu ajutorul adds-urilor de pe rețelele sociale. Întrebările care derivă din asta și care mă macină sunt: Te reprezintă audiența? Ești autentic? Artist sau antreprenor de succes?

Răspunsurile mele pleacă de la considerentul că artistul trebuie să se concentreze mai mult pe crearea de artă autentică și să se axeze pe ceea ce simte el că este important, în loc să-și orienteze creațiile în funcție de gusturile publicului. În loc să încerce să se adapteze la cerințele și preferințele audienței, artistul trebuie să-și dezvolte propriul stil și să-și exprime sinceritatea, originalitatea și creativitatea prin arta pe care o face. În multe cazuri, artistul se poate simți presat să urmeze anumite tendințe sau să producă lucrări care să se vândă mai bine, în loc să creeze ceva cu adevărat autentic și personal. Cred că este important ca el să-și găsească propriul echilibru între crearea de artă autentică și atragerea de audiență pentru această artă. O audiență devotată poate fi benefică pentru succesul unui artist, dar nu ar trebui să fie singurul motiv pentru care se creează artă.

Cum spuneam mai sus, pentru un artist mai contează și calitatea audienței, gradul ei de urmărire, constituirea audienței sub forma unui ”trib” care să-l urmeze pe artist, să-l susțină. Audiența generată de arta autentică, care reprezintă viziunea artistului poate fi mai mică decât cea generată de lucrări populare dar este mai stabilă, implicată și loială artistului.

Dileme, dileme, dileme…

“There is nothing worse than a sharp image of a fuzzy concept.”

Azi, pe 11 ianuarie sărbătorim Ziua Artei Fotografice în România, prin urmare despre ce se poate scrie azi dacă nu despre fotografie. Nu vreau să vorbesc foarte mult despre 11 ianuarie, dar pentru cine nu știe, este ziua de naștere al lui Carol Popp de Szathmari. Pictor, grafician și fotograf maghiar, născut la 1812 în Cluj (Imperiul Austriac la acea vreme), a fost primul fotograf/documentarist, pionier al fotografiei la nivel european. Doar că azi mă voi referi la alt personaj remarcabil, Ansel Adams, care pe lângă numeroasele fotografii, ne-a lăsat drept moștenire o întreagă filozofie vizuală, mai mult sau mai puțin cunoscută de fotografii contemporani.

Pentru că trăim într-o lume dominată de consumerism, era de așteptat ca acesta să pătrundă și pe terenul artelor, cel mai prolific mediu de incubație pentru el dovedindu-se a fi cel audio-vizual, fotografia fiind parcă cea mai afectată. Atât de afectată încât stau și mă întreb dacă ea mai există ca formă de artă sau este doar o piață de desfacere pentru echipamente. Oare este mai valoroasă fotografia de azi decât cea de acum 100 de ani? Este ea mai bună?

Uneori îi invidiez pe pictori, sculptori sau graficieni. Am impresia că arta lor este mai pură, mai organică. Dalta sculptorului este daltă, pensula este pensulă și pânza, pânză. Nu se perfecționează anual, este așa de secole și arta este pură și aduce bucurie. Am tot văzut diferite discuții pe grupuri de fotografie, toate se canalizează mai mult în jurul perfecționării tehnologice a echipamentului decât în jurul fotografiei. Valoarea unei fotografii se evaluează în sharpness, gamă dinamică, mega pixeli, culori și nu în ultimul rând în performanța în lumină scăzută. Nimeni nu mai vorbește despre scopul fotografiei, despre fotografie ca formă de exprimare, despre fotografie ca artă. Nu vreau să critic, nu am expertiza necesară, dar acum că tot sărbătorim ziua fotografiei, aș vrea să ne aplecăm mai mult asupra vorbelor lui Ansel Adams care spunea: ”There is nothing worse than a sharp image of a fuzzy concept” adică: ”Nu există nimic mai rău decât o imagine clară a unui concept neclar”. Spor la fotografiat și un an rodnic.

Sovata resurrected

După 50 de ani, am revenit în stațiunea Sovata. Hai să-ți povestesc cum a fost acolo. Rămâi alături de mine pentru a afla dacă merită să petreci un weekend în secuime.

Grație turismului bugetar, adică cel de se face pe baza voucherelor și a cardurilor de vacanță, m-am gândit să ne oferim o mini vacanță de toamnă. Cum concediul soției se suprapunea cu o perioadă în care nu prea aveam nimic planificat, am luat harta la frunzărit și am căutat o locație în care să petrecem câteva zile de relaxare. Eu ca eu, dar simțeam că Doina are nevoie să-și încarce bateriile și știam că poate să facă asta doar într-o zonă liniștită, cu aer curat, unde să facem multă mișcare.

Mi-am adus aminte că am văzut un reportaj despre cum a renăscut stațiunea Sovata și m-am gândit că aș putea merge acolo, să mă conving că este așa. Singurele mele amintiri legate de stațiunea Sovata, sunt mai vechi de jumătate de secol (doamne ce bătrân sunt) și se rezumă la câteva fotografii cu moaca mea disperată și traumatizată de frică, în fața unui urs împăiat. Aveam să aflu că ursul împăiat încă mai este de actualitate, doar că acum îl pozează o domnișoară cu un aparat digital, mult mai drăguță decât fotograful cu Zenit 3 de pe vremea mea. Cum a fost după 50 de ani în Sovata? Rămâi alături de mine și vei afla!

Cu gândul la plecare, am început să caut oferte de cazare pe Booking și pot să vă spun că mi-a fost destul de greu să fac o alegere. Majoritatea pensiunilor și hotelurile din stațiune arată bine spre foarte bine, prețurile sunt ușor mai mari în comparație cu alte stațiuni de genul, dar se vede treaba că oamenii se întrec în a oferii tot ce pot ei mai bun. Toate pensiunile la care am sunat, acceptau plata prin vouchere sau carduri de vacanță, ba mai mult au acceptat să fac rezervare fără plată în avans și au luat în considerare discount-ul pe care îl am eu pe Booking.com. Deoarece intenționam să ne mișcăm mult, ne-am dorit să nu fim legați de un program anume, prin urmare am ales să luăm doar cazare, fără masă. În final ne-am oprit la Pensiunea Comfort, cotată cu 3 stele, dar care față de alte hoteluri din această categorie, oferă mult peste. Activitatea mea se intersectează destul de des cu domeniul HoReCa, am termeni de comparație, și pot să îți spun că rareori am văzut atât de multă atenție la detalii. De la asortarea cromatică a camerelor cu mobilierul, până la potrivirea culorii minibarului din cameră cu picioarele mobilei, totul a fost atent ales. Scorul 9,8 de pe Booking.com spune tot.

Personalul a fost foarte amabil și atent la nevoile noastre, s-au străduit să ne facă șederea cât mai plăcută. Cu toate că era extra sezon, nu am simțit asta. Curățenia și serviciile au fost de nota 10. Pensiunea are o sală de mese și o bucătărie complet utilată, în care poți să îți prepari singur un mic dejun, prânzul sau cina. Nu știu dacă acesta este regimul permanent sau în sezon oferă ei mic dejun, mie mi-a convenit pentru că puteam să-mi pregătesc eu ce voiam și când voiam. De regulă noi mâncam doar micul dejun la pensiune, pentru restul meselor am ales să testăm restaurantele din stațiune. Dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut la Bello Pizza & Grill și Ciuperca Mică. Ca o concluzie, cazarea a fost super ok, vă recomand pensiunea și cu siguranță dacă va mai fi să merg în Sovata, voi trage acolo și eu.

Cam atât despre cazare, nu m-au plătit să le fac reclamă, deci punct. Când m-am gândit să mergem în zona respectivă, invariabil mi-au venit în minte scandalurile mediatice legate de secuime, de faptul că refuză să vorbească în limba română etc. Păi hai să lămurim asta de la început. Comunitatea este formată majoritar din vorbitori de limbă maghiară, dar mie personal nu mi s-a întâmplat ca odată ce am salutat cu ”Bună ziua” să nu mi se răspundă în limba română. Că nu a fost ea cea mai bună versiune a limbii române este altceva, dar mereu a existat bună intenție. Din păcate la mine în Arad nu toată lumea care lucrează în domeniul ospitalității este capabilă să vorbească în altă limbă decât cea maternă. La un moment dat am mers să-mi cumpăr un langoș, chiar lângă Lacul Ursu este o terasă unde fac un langoș tare bun. Sistemul funcționează pe bază de comandă. Înaintea mea un domn a vorbit cu doamna din spatele tejghelei, în limba maghiară. Când comanda lui a fost gata, a fost chemat în ungurește. Pe mine m-a strigat în românește. Este evident că sunt interesați să facă bani și au învățat că pot face asta doar în timp, câștigând simpatia și încrederea turiștilor. Sincer nu am văzut nici urmă de naționalism acolo. Dacă ar fi să acuz pe cineva de șovinism, aceia ar fi politicienii și mass media, care instigă fie pentru audiență, fie pentru propriile interese.

În Sovata încă se construiește, se construiește mult și bine. Primăria a interzis comerțul stradal, le-a desființat chioșcurile și tarabele, obligând comercianții să-și desfășoare activitatea în interiorul vilelor sau spațiilor destinate comerțului. În timpul șederii mele acolo, am prins Festivalul Dovleacului, tarabele care se văd în majoritatea pozelor sunt destinate acestui eveniment.

De ce să mergi la Sovata? Dacă ești genul care caută liniștea și îți place să faci plimbări în natură, Sovata este pentru tine. Drumul Sării, construit din fonduri europene, este unul dintre punctele de atracție al stațiunii. Cu toate că Lacul Ursu este în centrul stațiunii, odată intrat în pădure, ai parte de liniștea și răcoarea pe care le întâlnești doar departe de oraș. Potecile sunt foarte bune, cu locuri de odihnă, marcate, hărți și semne de orientare sunt la tot pasul, la fel și toalete.

Odată pornit pe Drumul Sării, poți da un tur complet Lacului Ursu și să vizitezi Lacul Aluniș, Lacul Paraschiva, Lacul Verde și Lacul Roșu. Dintre toate, cel mai renumit este Lacul Ursu. Se spune că este cel mai mare lac helioterm din lume și că are cea mai mare concentrație salină de pe planetă. La suprafață, apa are o temperatură de 29°C iar la o adâncime de 1,5 metri, temperatura ajunge la 45°C. Nu am avut posibilitatea să verific asta, ștrandul a fost închis fiind extra sezon. În schimb am vizitat lacurile și Muntele de Sare, o formațiune ciudată, scoasă la iveală după retragerea apelor Mării Mediterane, care în tinerețea planetei spălau Ținutul Secuiesc.

Festivalul Dovleacului din ce m-am documentat pe internet, este un eveniment menit să prelungească sezonul estival. Are loc anual, la bază fiind o competiție de sculptat dovleci. Elevii școlilor din zonă au standuri în care expun dovlecii lor și trebuie să recunosc că am văzut foarte multă creativitate în acest domeniu. De altfel, festivalul debutează cu o paradă a elevilor, însoțiți de 3 husari care defilează prin stațiune. Evenimentul pare să fie foarte popular, toată lumea își decorează casele, pensiunile și restaurantele cu dovleci. Foarte tare! Mie mi-a plăcut și nu poți să nu apreciezi implicarea tuturor locuitorilor în acest eveniment.

Într-una din zile în care a plouat și vremea nu a fost favorabilă drumețiilor, am ales să mergem să vizităm salina de la Praid. Impresionantă prin mărime, nu ai cum să nu te întrebi cum au extras atât de multă sare de aici. Intrarea în mină se face tot la 30 de minute cu autobuzul, prețul unui bilet este de 50 de lei. Am înțeles că sunt și variante de abonament pentru mai multe zile, probabil este rentabil pentru cei care urmează tratamente pentru diferite afecțiuni respiratorii. Noi am stat cam două ore, timp în care am străbătut întreaga salină. Praid-ul ca stațiune nu se compară cu Sovata. Pare mai mult o comună minieră, nicidecum stațiunea cochetă care este Sovata. Ca o concluzie, nu aș merge la Praid decât în vizită, pentru salină. Distanța Dintre Sovata și Praid este de aproximativ 15 km. Chiar dacă nu ai mijloc de transport propriu, sunt suficiente mijloace de transport în comun care fac legătura.

Dacă ar fi să trag o concluzie asupra vacanței noastre la Sovata, pot spune cu sinceritate că a fost frumos. Nu poți rămâne indiferent la serviciile și ofertele de cazare, cel puțin în cazul nostru totul a fost la superlativ. Dacă voi mai merge în Sovata, nu știu, viața este destul de scurtă pentru a repeta o excursie, dar merită să încerci măcar odată să ajungi acolo. Recomand luna octombrie, dacă nu plouă, soarele de toamnă și cromatica pădurii te va inspira să faci fotografii frumoase și să rămâi cu amintiri memorabile de acolo.