Covid-19

Să ai grijă de tine este o prioritate, oricum nu scapi!

Hai să vă spun cum m-am întâlnit eu cu Covid-ul! Sincer să fiu nici nu mă gândeam că nu ne vom intersecta, mai ales în contextul actual în care pandemia în România este sus, sus, sus pe val. Sau pe bar? Nu știu... După câteva zile de concediu, soția revenind la serviciu, un job care implică lucrul cu publicul, a luat virusul. Duminică, în 3 octombrie a început să aibă simptome de răceală, nu s-a impacientat, fiind vaccinată cu Pfizer. Eu cum sunt circumspect de felul meu, am dat o fugă la cea mai apropiată farmacie și am cumpărat 3 teste antigen. Pentru ea, pentru mine și pentru fiul nostru. Ea pozitivă, partea bărbătească negativă. Luni în 4 octombrie, drum la medicul de familie, încă un test care să confirme virusul. Din nou pozitiv. Ne-am izolat unul de celălalt, eu preluând sarcinile gospodărești. De marți am început și eu să simt un ușor disconfort la nivelul gâtului, un fel de uscăciune pe care o poți pune pe seama aerului uscat din cameră. Am încercat să dezinfectez cu prună, sperând că vaccinul celor de la Moderna m-a păzit de virus, dar nu a vrut să cedeze. Miercuri mi-am mai făcut un test, tot negativ. Joi în 7 octombrie am decis să vizitez medicul de familie. La testul făcut la cabinet, pozitiv. Am început tratamentul prescris de medic, similar cu cel al soției.

Acuma ce să zic, am făcut forme ușoare, cel mai rău a fost o temperatură de 37,8 C. În rest, muci și tuse ușoară. Nu vreau să mă gândesc ce era dacă nu eram vaccinați, mai ales că eu mai am și beteșuguri în conformitate cu cifrele din buletin. Azi, după 10 zile de la confirmare, am ieșit negativ, ceea ce m-a determinat să scriu rândurile astea în speranța că vor fi utile măcar unei persoane. Pot spune că am trecut ușor de data asta. Important este să mergi la doctor, la cele mai banale semne de răceală mergi la doctor! Nu te trata acasă după tot felul de rețete luate de pe internet. Doctorul tău de familie știe ce este mai bine pentru tine, a făcut vreo zece ani de școală, mai mult decât ai petrecut tu pe Facebook, cu siguranță. Tu monitorizează-ți în permanență starea de sănătate și informează-l despre evoluția bolii. Dacă nu ai un termometru și un pulsoximetru, cumpără. Roagă pe cineva să-ți cumpere și 1-2 teste. Saturația de oxigen în cazul nostru nu a scăzut sub 96-97. Vaccinul ne-a ajutat și lupta s-a dus la poarta de intrare în organism, sunt convins de asta. Nu zic să te vaccinezi, este alegerea ta, îți asumi asta, dar eu care sunt hipertensiv și cu glicemia destul de mare, cu ajutorul vaccinului am trecut peste hop, cel puțin pentru moment.

Cu toate că sunt un ipohondru înrăit și fac atacuri de panică destul de nasoale când vine vorba de sănătate, faptul că sunt vaccinat și că am încredere în știință m-a ajutat psihic foarte mult. Odată cu reunirea familie (soția), a fost ușor. Nu am reușit să citesc prea mult, tocmai începusem să citesc cartea lui Irvin Yalom – Privind soarele în față, dar am văzut șase sezoane din The 100.

Dacă înveți ceva din asta, treaba ta, dar e mai bine să înveți din greșelile altora decât din cele proprii. În situația de față, medicul de familie este important, testarea la fel. Cu cât prinzi boala la debut, se pare că treci mai ușor prin ea. Hai să-ți spun că fiul meu se pregătea de booster, l-am îndemnat să facă înainte un test pentru determinarea nivelului de anticorpi. La șase luni de la rapel, are peste 1400 de unități. Eu cred că te protejează vaccinul. Nu te scapă de boală, dar amână întâlnirea cu străbunii și vizita la ATI. Nu vreau să devină o postare în care se va face dezbatere pro și contra vaccinare. Am încercat doar să relatez ce am pățit eu și soția mea. Sănătate maximă tuturor!

Orașul unirii, Alba Iulia

Subestimat, un oraș care merită atenția voastră dar puțin promovat. Merită alocate câteva zile să descoperi acest oraș pe care eu l-am găsit … cochet.

Alături de soție și cu câteva vouchere de vacanță în buzunar, rămase nefolosite din cauza molimei, finalul de septembrie l-am făcut în Alba Iulia. Auzisem multe despre oraș, dar ignoranța și lipsa timpului au conlucrat să nu ajung decât acum să-l vizitez. Acest oraș care a reușit să se vândă bine, chiar foarte bine, este un exemplu despre cum marketingul și bunăvoința au reușit.

Pentru că sunt pretențios când vine vorba de perna pe care pun capul, am făcut puțină documentare pe booking pentru a găsii o cazare decentă, care să accepte plata cu vouchere și să fie cât se poate de aproape de centrul orașului. Nu obișnuiesc să recomand sau să fac reclamă cuiva fără să fiu plătit pentru asta, dar de data asta voi face o excepție. La 260 de lei/noapte, pensiunea Ave, Alba! este ceea ce îți dorești, așa că dacă ai drum prin Alba Iulia, profită de ospitalitatea lor.

Camera spațioasă, baia imensă și curățenia îți vor face șederea mai plăcută. Ca poziționare este la nici 10 minute de mers pe jos de intrarea în cetate, traversezi un parc și ajungi la intrarea principală.

Orașul este construit peste un castru roman, Apulum, ulterior Alba Iulia devenind reședința principilor Transilvaniei și implicit capitala acesteia. Moment important în istoria orașului îl constituie anul 1918 când acesta devine epicentrul unirii Transilvaniei cu Regatul României. Pe baza acestor evenimente istorice, orașul își axează în ultimii ani strategia de dezvoltare, înțelegând rapid că punerea în valoare a monumentelor existente va atrage turiști, ceea ce implicit va duce la dezvoltarea orașului. Cetatea este construită între anii 1716-1735 după planul arhitectului Giovanni Morando Visconti în stil Vauban. Denumită Cetatea Alba Carolina, găzduiește în interior Catedrala Romano-Catolică, Catedrala Încoronării, Muzeul și Sala Marii Uniri o bibliotecă și celula lui Horea, Cloșca și Crișan. Accesul în cetate se face prin șase porți.

Întreg ansamblul arhitectural este dominat de cele două catedrale. Cea mai veche și mare dintre ele, Catedrala Romano-Catolică (cu o lungime de 91 m în ax), a început să fie construită în jurul anului 1001, a fost distrusă în timpul invaziei tătare din anul 1242 și reconstruită în forma actuală în anul 1291. În interior se găsesc sarcofagele lui Iancu de Hunedoara, al fiului său Ladislau, Reginei Izabella și Ioan Sigismund.

Catedrala Ortodoxă, cunoscută și sub numele de Catedrala Încoronării, a fost construită în anul 1922 și a găzduit ceremonia de încoronare a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, ca suverani ai României Mari la data de 15 octombrie 1922. Alături de muzeul de istorie care adăpostește o impresionantă expoziție și de Sala Unirii, mai poți vizita Obeliscul, ridicat în amintirea lui Horea, Cloșca și Crișan și îți recomand o plimbare prin șanțurile de apărare care înconjoară cetatea. Pentru a acoperii toate aceste obiective, vei avea nevoie cam de o zi. Ora 12 este dedicată schimbului de gardă, deci încearcă să fi în preajma Catedralei Romano-Catolice pentru a-l vedea. Dacă ești pe grabă și nu vrei să iei la pas șanțurile cetății, poți opta pentru trotinete, scutere și biciclete, pe care le poți închiria la cetate. Dacă totuși mergi pe jos, ai ocazia să tragi la o terasă sau un restaurant.

52 de ani

O cifră oarecare sau reflexia CNP-ului

Este a treia zi după 52. Acum un an, experimentam începutul unei molime care m-a ținut în stand-by vreme de un an. A fost un an în care am descoperit o societate fragilă, dezbinată de boală, de teamă, de prostie. A fost un an în care dacă nu ai stat bine cu capul, puteai să o iei razna destul de ușor, un an în care multă lume a experimentat viața între patru pereți. A fost un an în care am trecut de la conspirația Ocultei, la moartea programată prin antene 5G, de la rugăciunea pentru găsirea grabnică a unui leac, la un război dus pe social media împotriva leacului proaspăt găsit. A fost un an care doar a trecut peste mine, nu-mi doresc să-mi amintesc de el doar din perspectiva ”așa nu”. În speranța că se duce și vine ceva mai bun, chiar în ziua în care am împlinit 52 de ani, m-am vaccinat. Am ascultat la vocile prietenilor, la vocea mass-mediei și în final am ascultat la vocea instinctului meu. Pentru că îmi doresc și sper că viața va fi ca înainte. Fără restricții, fără frici. Mi-e dor să călătoresc, să fac fotografii, mi-e dor de siguranță. Pentru toate astea, m-am vaccinat. Pentru că-mi vreau viața înapoi și nu-mi pasă de alte păreri.

LOGITECH

Impresii despre Logitech MX Keys și MX Anywhere 3, perifericele ideale pentru utilizarea multi device,

A venit momentul să fac upgrade perifericelor de pe birou, mai exact tastaturii și mouse-ului. După o îndelungată cercetare a pieței, conștient de faptul că banii puțini nu pot să-mi aducă pe masă periferice de calitate care să mă ajute în productivitate, am ales Logitech. De mai bine de 5-6 ani am avut doar periferice de la Microsoft. Nu am fost dezamăgit de ele, mai ales că nu erau din gama de vârf și cu siguranță și-au făcut banii în momentul în care le-am pensionat, dar am decis că este momentul să încerc și altceva.

În ultima perioadă workflow-ul meu s-a schimbat destul de mult. Pentru editarea fotografiilor folosesc mult desktopul, dar pentru navigare pe internet, social media și aplicații office, folosesc tot mai des o tabletă Samsung Galaxy Tab S6. Pentru utilizare în afara casei am la ea un book cover cu tastatură și track pad, foarte simpatic și util. Pentru acasă însă, risc să aglomerez micul meu birou cu două tastaturi, mai ales că în multe situații folosesc și o tabletă grafică nu tocmai mică.

Având în vedere acest aspect am încercat să stabilesc câteva priorități de care să țin cont atunci când fac achiziția. În primul rând tastatura și mouse-ul să se poată conecta simultan la mai multe dispozitive, să fie wireless, să aibă un profil slim, tastatură iluminată, să nu fie zgomotoasă și nu în ultimul rând, prietenoasă la scris. După câteva zile de cercetat ofertele magazinelor de specialitate și vizionarea pe Youtube a câtorva review-uri de încredere, am ales Logitech MX Keys și Logitech MX Anywhere 3. Pentru Logitech MX Keys am plătit 440 lei iar mouse-ul MX Anywhere a fost 429 lei. Un kit destul de scump în opinia mea dar care îți aduce performanța pe birou. Experiența de unboxing nu are rost să o mai descriu eu aici, sunt multe clipuri de YouTube care exemplifică asta, eu pot doar să confirm ceea ce se vede acolo. De la cutie la conținut, totul este premium, materiale de calitate, bun gust. Rama tastaturii este metalică, tastele dintr-un plastic foarte bine finisat, plăcut la atingere. Cele 800 de grame ale tastaturii și piciorușele de cauciuc de pe spate, asigură o aderență foarte bună pe birou, fie că o folosești direct pe lemn sau cu un pad. Personal am conectat-o la PC cu ajutorul receptorului USB inclus, iar la tabletă prin bluetooth.

Mouse-ul s-a conectat și el la PC prin același receptor, iar la tabletă tot prin bluetooth. Comutarea între dispozitive se face prin intermediul a trei butoane dedicate atât pe tastatură cât și pe mouse. Practic cu 2 apăsări de buton treci de la un dispozitiv la altul, extrem de practic și ușor. Tastele au un profil ușor scobit și o cursă potrivită, asemănătoare cu tastele folosite pe notebook-uri. Tastatura este iluminată, nu este RGB și are nivelul de iluminare reglabil.

Pentru că atât tastatura cât și mouse-ul se alimentează de la baterii proprietare, iluminarea se stinge atunci când tastatura nu este folosită pentru a salva bateria. Un senzor de proximitate o repune automat în funcție atunci când apropii mâna de taste. Încărcarea se face cu ajutorul unui port USB-C, după două săptămâni de utilizare normală nu a trebuit să o încarc niciodată. Atât tastatura cât și mouse-ul te avertizează în privința nivelului bateriei, în softul care se instalează se poate verifica exact starea acesteia.

Desigur că pentru o experiență completă este necesar să instalezi softul Logitech Options. Intuitiv îți permite o configurare complexă a tastaturi, crearea de comenzi personalizate, inclusiv deschiderea unor aplicații. Același soft controlează și mouse-ul.

Setările făcute în soft se pot salva în cloud, la o reinstalare a softului datele putând fi restaurate foarte ușor. Tastatura funcționează pe sisteme de operare Windows, iOS, Android, MacOS, iPadOS. Layoutul tastaturii mele este universal dar este disponibil și pentru MacOS.

Ultimele luni au generat o ruptură în șirul proiectelor mele personale. Am încercat să stau cuminte, departe de riscuri, să-mi limitez activitatea la strictul necesar. Am fost nevoit să renunț la aproape tot ce ține de munca mea, întreaga activitate fiind redusă la câteva joburi necesare pentru traiul în aceste vremuri dificile. Au fost zile în care rar m-am gândit să creez ceva, mai mult căutam răspunsuri, idei și încercam să mă pregătesc pentru perioada în care lumea va revenii la normal. Am considerat că o pauză poate fi creativă, poate scoate la iveală idei noi, mai bune, mai inspirate. Ultimul meu proiect a fost în februarie, înainte de pandemie (cum zice lumea). Niciodată nu am stat atât de mult timp departe de aparatul de fotografiat așa că am înnodat șirul proiectelor personale și încerc să reiau de unde am rămas. Modelul care a fost în studio în iarnă, Claudia, a acceptat să facem câteva fotografii în primele zile de toamnă. Alături de noi a fost

Patricia care s-a ocupat de make-up și accesorii, iar David Cristina a aranjat părul Claudiei. Bucurați-vă de această toamnă și rămâneți în siguranță, sănătoși!

Omenirea de-a lungul existenței ei, a fost lovită de boli, unele cumplite, pandemii care au îngenuncheat civilizații, de la năpastele biblice la holeră, de la ciumă la HIV, virusuri sofisticate parcă desprinse din scenarii Sci-Fi, toate au lovit umanitatea, firavă și lipsită de apărare. Adaptate la nivelul cunoștințelor umane, pandemiile au fost mai șmechere și mai agresive decât noi, parcă special concepute să ne atragă atenția asupra incapacității noastre de a face față situațiilor critice. Dacă cu ani în urmă o molimă era evaluată strict din punct de vedere al victimelor făcute, azi ravagiile unei  pandemii se calculează în miliarde de dolari, în crize economice devastatoare, analiștii fiind mai îngrijorați de cifre, PIB-uri și cotații la bursă decât de oameni. O molimă ne poate face mai umani sau mai sălbatici, mai buni sau mai răi, îmi este greu acum să stabilesc și să evaluez starea societății după ce totul va trece, dar cu siguranță nimic nu va mai fi la fel.

            Soția care lucrează într-o instituție publică, este obligată să meargă la serviciu. Eu sunt fotograf freelancer și nu dau cu pixul în condica de prezență, îmi permit luxul de a rămâne acasă.  Oarecum m-am auto izolat începând cu data de 20 martie, dată de la care am evitat pe cât posibil orice interacțiune fizică cu alte persoane. Cu toate că nu am un bagaj de cunoștințe referitoare la virusul care începe să facă prăpăd și în țările europene, am zis că este mai înțelept să stau cuminte pe fundul meu, mai ales că sunt ipohondru și îmi fac griji pentru sănătatea mea. În România ordonanțele militare încep să apară precum ofertele la supermarket, câte una în fiecare săptămână, ordonanțe care limitează drepturile și libertățile cetățenilor, care ne fac un fel de pușcăriași la domiciliu, evident pentru binele nostru. Am început să citesc știri. Nu din România pentru că așa cum ziceam în prima parte, nu mai am încredere în presa din România. Citesc cel mai mult știrile de la BBC și inevitabil stau mult pe rețelele de socializare. Aici Facebook conduce la mare distanță. Am descoperit și un site statistic care prezintă în timp real situația cazurilor de infectare cu SARS Cov-2, virusul responsabil de molima care a lovit omenirea în această iarnă. Probabil dacă l-am întreba pe Google în această perioadă, ne-ar spune că a fost site-ul cel mai accesat în ultimele luni. Lumea începe să se îngrijoreze, în 22 martie fiind anunțat primul caz de deces cauzat de acest virus blestemat în România. Așa cum și era normal cei care nu au doar rahat între urechi au început să înțeleagă că este imperativ  nevoie să se i-a măsuri pentru siguranța proprie și au început această încarcerare în propria casă. Cum spuneam, pentru mine nu era un capăt de lume această izolare, cel puțin în primele zile. Alte gânduri îmi macină nopțile. Fiul meu, plecat în Marea Britanie la studii. La fel ca în România, Marea Britanie se pregătește să i-a măsuri de îndepărtare socială, astfel că  școlile și facultățile probabil vor fi închise. Evident că Boris Johnson, s-a bătut cu cărămida în piept cum că vor adopta un regim mai liber, speră în acea imunizare comunitară, sfătuit fiind de conducerea din sistemul lor de sănătate. Cu toate astea din 21 martie se suspendă cursurile, se încheie anul, examenele aferente semestrului doi urmând să fie susținute online. Colegii lui Sebastian, încep să părăsească campusul, în special englezii. A fost momentul deciziilor grele. Ce este de făcut? Știind performanța sistemului de sănătate din România, am considerat ca ar fi mai bine să rămână în Marea Britanie. Aici nu are nici asigurare medicală, spitalele sunt adevărate surse de infecție iar administrația sunt convins că va fi complet depășită de gestionarea unei situații de criză.

            Cu toate acestea se pare că se pleacă masiv din străinătate, instinctul de a te strânge alături de familie în vremuri grele este mai puternic decât rațiunea. Amica lui cu care este coleg la inginerie a decis să vină acasă și în urma discuțiilor purtate cu Sebastian mi-am dat seama că și el optează pentru a revenii în țară. În apartamentul lui, care este format dintr-un etaj întreg cu 10 camere, au mai rămas doar doi. El și încă un englez care nu vrea să meargă acasă pentru că are un frate cu o boală auto imună și nu vrea să-l supună riscului de a se infecta cu acest virus. Fără să-i mai zic ceva, am analizat situația și mi-am dat seama cât de greu poate să-i fie să nu ai alături de tine pe cineva care să te ajute în caz că te îmbolnăvești. L-am sunat la telefon și am discutat despre venirea lui acasă. Cum am început să urmăresc situația la nivel european a evoluției pandemiei, Marea Britanie se situa în categoria zonei galbene, ceea ce înseamnă izolare la domiciliu pentru 14 zile. A rămas să își cumpere bilet de avion pentru data de 24 martie. Eu urma să sun la Tel Verde, numărul de telefon pus la dispoziție de guvernul României să mă asigur că nu va ajunge la carantină. Din păcate demersurile pentru informare au durat prea mult și am pierdut zborul din 24 martie. Următorul zbor era doar pe 28 martie. Am riscat și a cumpărat bilet la acel zbor. Între timp, studenții din Manchester au făcut o petiție pentru a-și recupera banii pentru cazarea în cămin, având în vedere suspendarea cursurilor. Cu toate că preferam să fi rămas la școală, nu pot nega că nu m-au bucurat cele 1600 de lire câștigate. Din 23 martie avea să urmeze  o luptă cu cifrele, urmăream zilnic, de zeci de ori numărul cazurilor de infectare din Regatul Unit. Urmărind statusul altor state, după trecerea pragului de 20.000 de cazuri, țara intra în zona roșie, ceea ce presupunea carantina. În tot acest timp izolarea mea s-a mutat la scara alăturată unde într-un apartament am biroul firmei mele. Cum suspendasem activitatea până la terminarea molimei, am decis să reamenajez spațiul pentru a fi locuit, urmând ca Sebastian să locuiască acolo singur până la ieșirea din izolare. Am considerat că este mai bine așa, dacă ar fi venit să locuiască cu noi trebuia să stăm și noi la izolare ceea ce complica activitatea de aprovizionare. Deci cuibușorul meu, apartamentul meu de burlac va devenii al lui. Va fi o vară interesantă.

Radioul care îmi deranjează diminețile la ora 6 AM pentru a-mi trimite soția la serviciu, este mai enervant azi decât în restul zilelor. Prezentatoarea de la știri, mai pițigăiată și distorsionată decât o cere bunul simț al undelor radiofonice, turuie despre o boală făcută cadou omenirii de către poporul frate chinez. Nu mă interesează subiectul, tot ce vreau este să dorm. Enervat de situație, încerc să mă întorc pe partea cealaltă, dar constat că vinul băut în seara precedentă a adăugat câteva kilograme de plumb în capul meu, care acum pierde lupta cu gravitația și rămâne lipit de pernă.

Este prima zi după 51. Îmi place să cred că 50 reprezintă mijlocul, este o cifră care te duce cu gândul la jumătăți de măsură, la balanță, la echilibru iar eu tocmai am trecut în partea a doua. Îmi planificasem ca această zi să o petrec acasă, să nu fac nimic. Să stau pur și simplu, să lâncezesc în fața televizorului sau să moțăi cu o carte în mână. Săptămâna trecută mi-am șters toate informațiile legate de ziua mea de naștere din contul de facebook, pentru a nu fi obligat să răspund unor mesaje venite de la oameni pe care nu-i cunosc. Ce idioțenie! Cine vrea să-mi zică la mulți ani, să pună mâna pe telefon și să sune sau să vină la mine să o facă personal. Mai am vreo două sticle de vin la frigider și un bax de bere pe balcon, așa că fac față musafirilor.

Rămas singur, după finalizarea tabieturilor zilnice, duș, mic dejun, cafea și încă o cafea băută cu Nurofenul de rigoare pentru a combate efectele vinului, inspectez agenda să văd ce planuri am pe zilele următoare. Un client avea nevoie de un set de fotografii pentru un meniu de restaurant. Mi-am dat seama că trebuie să trec peste starea mea post bahică și să vorbesc cu oamenii pentru ziua următoare. Am discutat telefonic cu chef-ul lor și am planificat în detalii programul. Pentru că la restaurantul lor se mănâncă bine i-am explicat că eu vin mai de dimineață, așa pe nemâncate astfel încât ca să nu risipim nimic, să pot  degusta ceea ce fotografiez și să ofer un feedback pertinent asupra produselor.

Deoarece sunt meticulos, după ce am terminat de vorbit la telefon, am început să-mi pregătesc echipamentul, am verificat de două ori să am tot ce trebuie la mine: carduri, acumulatori, stative și toate accesoriile pe care le duc la o astfel de ședință. Am băgat totul în noua mea geantă, cumpărată de Sebastian în Manchester și trimisă prin curier să  ajungă de ziua mea. Tocmai i-am trimis și eu pachet, i-am trimis chitara. Îi era dor de ea. Știu că atunci când vrea să se relaxeze cântă. Luase cu împrumut o chitară de la un coleg din campus.  Așa făceam și eu. Îmi este dor de el cu toate că nu de mult a fost acasă. Vacanța de Crăciun am petrecut-o împreună, dar este incredibil cum te apucă dorul la jumătate de oră după ce aplecat.

 Pregătit fiind, cu cele necesare zilei de mâine aranjate frumos în holul de la intrare, orele rămase până la reîntoarcerea soției acasă, le-am petrecut în fața televizorului și citind ultimele pagini din cartea lui Cosmin Bumbuț și a iubitei lui, jurnalista Elena Stancu. Vă recomand cartea, o incursiune în lumea violenței domestice, a închisorilor dar și a speranțelor și a visurilor. Oamenii ăștia au renunțat la traiul rațional, la confortul unui apartament și au ales să trăiască într-un camper van, să colinde liberi lumea. Cosmin face fotografii pentru că le face bine, Elena Stancu scrie.

Mi-ar plăcea să pot face și eu asta, măcar jumătate de an, dar la mine este mai greu, soția nu se poate despărții de confortul oferit de casa noastră decât pentru perioade scurte de timp. Am visat mereu să merg prin lume, să documentez în imagini poveștile oamenilor, să fiu parte activă în viața lor, să văd locuri frumoase pe care să le împărtășesc cu cei care privesc fotografiile mele. Poate dacă deprind arta scrisului, voi așterne și câteva cuvinte alături de imagini într-o carte. Da, ar fi frumos. Cufundat în aceste gânduri, într-o stare de visare cu ochii deschiși, sunetul telefonului mă readuce în cotidian. Mă sună clientul,cel cu restaurantul. Recunosc imediat vocea GM-ului. Mă anunță că se amână ședința foto pe motiv că-și vor opri activitatea în urma situației create de virusul care își face de cap. Închid înciudat telefonul, cu gândul la scărița de porc și budinca din chia pe care tocmai le ratasem. Dar știu că după ce trece molima asta tot la mine vor apela, așa că îmi anunț consoarta că pentru mâine trebuie să gătească.

            Între anii 2008 – 2012 am avut un job part time ca fotograf pentru un cotidian din Arad. În general făceam treaba mai dificilă, care nu putea fi făcută de un reporter dotat cu o cameră compactă sau un telefon mobil cu pretenții de aparat de fotografiat. Mergeam să fotografiez în special la competițiile sportive, fotbal, baschet, sporturi cu motor, acestea din urmă fiind favoritele mele. Mai mergeam să fotografiez diferite evenimente importante, concerte, teatru și mai rar politicieni. Activitatea din redacția unui ziar a fost interesantă pentru mine, ceea ce la început a fot o provocare prin care doream să îmi demonstrez că puteam face fotoreportaj, a devenit o pasiune. Faptul că am stat printre jurnaliști și am lucrat alături de ei, mi-au adus suficient de multe cunoștințe legate de businessul din media. Am învățat că nu tot ce zboară se mănâncă, că deontologia e bună pe hârtie dar nu și în buzunar. Am învățat că exact ca în firma mea, trebuie să existe o balanță între venituri și cheltuieli pentru a păstra afacerea pe linia de plutire. Și au fost multe zile în care era greu să faci venituri. Aradul este un oraș relativ mic. Un oraș în care chiar nu se întâmplă nimic. Dacă scapă primarul un vânt, se cutremură toată presa. Nu tu paparazzi, nu vedete de doi bani care să se de-a în spectacol prin spatele birturilor, fiind bătute de amorezi cu ceafă lată, nu scandaluri nu can-can-uri. Din motivele astea este greu să umpli 12 pagini de ziar zi de zi. Că nu ai cu ce. Noroc cu paginile de sport unde activam și eu și cu mica publicitate. Ulterior spre sfârșitul activității mele ca fotograf în presa locală, site-urile care au apărut precum ciupercile după ploaie, au cam pus capac peste oala în care fierbe ciorba primordială a informării autohtone. Goana după trafic s-a concretizat de multe ori în fake news. A fost momentul în care cetățeanul din mine a refuzat să mai citească presa, să asculte știrile la radio sau să se uite la televizor. Am conștientizat că este atât de multă muzică bună pe lumea asta încât nu o voi asculta pe toată niciodată, sunt atât de multe filme și seriale bune încât nu voi avea timp să stau să le vizionez pe toate. Nu aveam de unde să știu că la două zile după ce am împlinit 51 de ani viața mea se va schimba. Și voi avea timp….

Categoric iarna nu este anotimpul meu preferat. De când mă știu am fost rău de frig, mereu înfofolit, cu fular și căciula îndesată pe cap, iar fulgii de care toată lumea se bucura, pentru mine erau proiectile de gheață care nu aveau nimic mai bun de făcut decât să-mi intre în ochi. Singurul moment în care mă bucuram de iarnă era Crăciunul. Reprezenta apogeul primului trimestru de școală, venea ca o răsplată, concretizată în jucării și banane care se coceau lent, dosite pe dulapul din lemn masiv din sufrageria părinților mei. Îmi aduc aminte că admiram fulgii din spatele geamului, mă cocoțam pe scaunul din bucătărie și priveam cu burta lipită de calorifer cum se aștern straturile de zăpadă pe stradă. Bunica din partea mamei, care m-a crescut de mic, ducea o luptă acerbă cu mine să mă scoată afară la joacă, dar nu. Nu îmi place iarna.

După ani, prietenii apropiați știu că nici acum nu prea ies în perioada asta, am rămas aceeași persoană hâtră care fuge de iarnă.  În scurtele ieșiri până la market sau la piață, că deh, mai trebuie completată provizia de mâncare și bere, încerc să descopăr frumusețea iernii, să găsesc ceva care să-mi atragă atenția. Așa am făcut o oarecare pasiune pentru chiciură. Fotogenică apariție în diminețile din această perioadă,  chiciura este o poveste tristă, o melancolie morbidă, un veșmânt care pare să conserve dar în același timp ucide. Atât mă bucur de iarnă, o fracțiune de secundă cât durează clickul care imortalizează efemeritatea unui boboc de trandafir, apoi să mă retrag în confortul casei mele.

Cum să vezi dincolo de ochelarii de cal, să explorezi nefirescul perspectivelor pe care ochiul uman l-a trecut la capitolul tabu? Simplu te uiți printr-un obiectiv de 14 mm. Mereu în căutare de unghiuri diferite și perspective curajoase avem nevoie de un obiectiv grandangular care să ne satisfacă mofturile și așteptările, să ne facă mai creativi. Trebuie să recunosc că pasiunea mea pentru portret m-a ținut departe de obiectivele speciale, am ales mereu firescul, zona aceea de confort, oferită de focalele cuprinse între 50 și 85 mm. Recent am avut un job, trebuia să fotografiez o zonă SPA pentru un client și marea provocare a venit prin faptul că aveam nevoie de un obiectiv grandangular. În trusa mea cea mai mică distanță focală se regăsește la obiectivul de kit, XF 18-55mm. Obiectiv bun și el, dar parcă îmi doream ceva mai diferit pentru acest job, așa că am sunat un prieten, că doar de aia îi avem.

Știam că Silviu Cozma (îl puteți găsi pe Instagramul lui, https://www.instagram.com/dubluq/) are un wide de 14mm, mai exact Fujifilm 14mm F2.8 R XF, unul dintre cel mai underrated obiective din lineup-ul celor de la Fujifilm. Obiectiv oarecum nișat, ideal pentru peisaj, arhitectură și fotografie de stradă, impresionează prin construcție și eficiența optică asigurată de inginerii niponi. Nu știu cum au perfecționat schema optică, 10 elemente grupate în 7 grupe, dar au reușit să creeze un obiectiv extraordinar de bine optimizat, deformările specifice obiectivului grandangular, fiind foarte bine corectate. Elementul frontal este mic, mă așteptam la ceva mai mare pentru această distanță focală, dar nu. Au reușit să-l păstreze compact și ușor. Date fiind condițiile în care am fotografiat pentru job, nu am reușit să-mi fac o părere reală despre ceea ce poate oferi acest obiectiv, așa că am profitat de bunăvoința lui Silviu și am așteptat o zi frumoasă pentru a-l scoate la o mică plimbare prin urbe, să-i văd mușchii încordați.

Atașat pe un aparat compact, cum este X-E3 se simte bine, echilibrat, facil de manevrat. Parasolarul în formă de petală, chiar dacă nu îmi place din punct de vedere estetic, își face treaba și protejează la accidente elementul frontal. Distanța minimă de focalizare este de 18mm, fotografiile făcute în această zonă permițând closeup-uri interesante, la diafragma de 2,8 obținându-se un bokeh cremos, interesant pentru o distanță focală atât de mică. Deformările sunt bine controlate ținând cont de distanța focală, iar claritatea imaginii chiar impresionează.

Montat pe un aparat cu senzor APSC, obiectivul oferă un unghi de cuprindere de 89 de grade, echivalent cu al unui obiectiv de 21 mm în formatul 35, făcând-ul ideal pentru scene largi, ample. Controlul diafragmei este facilitat de un inel dedicat, situat în proximitatea monturii, al cărui click face deliciul fotografilor pasionați de camerele retro.

Autofocus-ul nu este cel mai rapid din gama obiectivelor Fujifilm, dar este decent, acoperind nevoile celor mai mulți fotografi. Desigur este disponibilă și focalizarea manuală care se poate face prin acționarea tubului exterior al obiectivului. Acest sistem mi-a adus aminte de Tokina 12-24 pe care-l folosisem o bună bucată de timp pe aparatele Nikon, obiectiv care de asemenea mi-a fost tare drag la acea vreme.

În concluzie pe mine m-a impresionat acest obiectiv, îl recomand cu căldură celor pasionați de unghiuri largi, arhitectură, fotografie de stradă sau de cei care doresc să experimenteze perspective mai deosebite. Prețul, în jur de 800 de euro este deplin justificat prin calitatea optică și diafragma rapidă care îl face potrivit pentru fotografierea în condiții de lumină scăzută.

Dacă ai un weekend liber și un buget de 700 – 1000 de lei pe care vrei să-i cheltuiești îți recomand ca destinație Sighișoara. Pentru că se întrevedea un weekend extrem de însorit și călduros, am decis să vizitez acest oraș, să-mi ofer o mini vacanță după o perioadă destul de agitată. Mereu m-au fascinat orașele fortificate, Sighișoara aflându-se la doar 400 de kilometri de Arad pare destinația perfectă, așa că am decis să merg alături de soție, într-o mică vacanță. În urma unei documentări pe net, am descoperit că Sighișoara face parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO, deci da, trebuie vizitat. Ne place să vizităm, ne plac muzeele, ne place să ne plimbăm, să fac fotografii. Am băgat într-un troler câteva tricouri, un aparat de fotografiat și am pornit.

De regulă când merg în vacanță îmi fac rezervarea cazării pe booking, caut locații decente care să îmi asigure un raport calitate - preț cât mai bun. În Sighișoara soția a dat peste un hotel tare fain, Hotel Korona. Gazde primitoare, camere mari, spațioase și foarte curate iar pe booking beneficiezi de reduceri conform programului de loialitate Genius. Hotelul dotat cu toate facilitățile are și o bucătărie tare bună, gurmand cum sunt, am apreciat pozitiv acest aspect.

Mi-am luat două nopți de cazare, pentru care am plătit în jur de 600 lei, având și micul dejun inclus. După check - in, a urmat o scurtă recunoaștere a zonei și desigur identificarea principalelor obiective care urmau să fie vizitate în ziua următoare.

Principala atracției a orașului este centru istoric, construit pe vârful unei coline, în jurul Turnului cu ceas. Întreg centrul istoric este înconjurat de un zid, care asigura securitatea cetății și al cărui lungime era de aproape 1 kilometru. Pe lângă zid, azi mai regăsim 9 turnuri din cele 14 inițiale și trei bastioane. În trecut fiecare turn aparținea unei bresle din oraș. Cel mai înalt este Turnul cu ceas, construcție care a avut rol administrativ, azi găzduind Muzeul de istorie.

Ceasul din turn a fost fabricat de către Johann Kirschel, mecanismul său fiind schimbat în 1906 cu unul fabricat în Elveția. În 1964, mecanismul a fost modernizat, azi fiind comandat de un motor electric. Ceasul este decorat cu mai multe figurine din lemn de tei, care simbolizează zilele săptămânii și care se schimbă la ora 0:00. De asemeni ora 6 și ora 18 sunt reprezentate de doi îngerași care se schimbă la aceste ore, simbolizând ziua și noaptea.

De la Turnul cu ceas nu ai cum să ratezi o străduță care te duce până la Scara acoperită. Interesantă datorită funcționalității ei, scara asigura accesul elevilor la școala situată pe cel mai înalt punct al orașului. Cele 176 de trepte sunt o provocare dacă înainte de a le urca ai avut imprudența să mănânci o ceafă la grătar și să o stropești cu bere. În weekend locul este destul de vizitat, sunt mulți fotografi care fac ședințe foto cuplurilor care tocmai au spus, da.

Mergând pe străzile pietruite, inevitabil ajungi la turnuri, care sunt legate de zidul cetății. Spuneam că o parte dintre ele au fost dărâmate, dar din păcate din cele nouă rămase doar Turnul cu ceas este accesibil turiștilor. Poate cel mai frumos, este Turnul Cizmarilor.

Este interesant să descoperi Sighișoara mergând pe străzile înguste și pietruite, arhitectura tipică unui burg transilvănean nu are cum să nu-ți atragă atenția și să te fascineze prin originalitatea sa. Întreaga zonă a centrului istoric este înțesată de pensiuni și taverne care își așteaptă mușterii, anunțând prin plachete afișate la stradă prețuri menite să atragă.

Dacă ai decis să rămâi peste noapte, nu rata un tur prin oraș după înserat. Îți garantez că lumina obscură și felinarele de pe frontispiciul clădirilor vor oferii o ambianță extraordinară, mascând elementele contemporane, te lasă să îți închipui mai bine trecutul. Cum sunt un pasionat de fotografia de stradă , am încercat să surprind câteva aspecte urbane după înserat.

Slovenia, o țară cât un județ, demonstrează că se poate atunci când ști exact ce dorești. Nebăgată în seamă, fiind o mică pată pe harta Europei, Slovenia m-a impresionat și m-a determinat să o trec în wishlistul viitoarelor destinații turistice, pentru că doresc să petrec ceva mai mult timp în această țară.

Călătorind cu mașina, am trecut din Ungaria în Slovenia mergând pe autostrada M70. Isteții au desființat punctul de trecere al frontierei astfel încât nu am știut că suntem pe teren Sloven, decât după ce am fost opriți și taxați pentru lipsa vignetei. Toată tărășenia s-a întâmplat înainte de a ajunge la o benzinărie de unde să îți poți cumpăra vignetă. Deci grijă mare pentru cei care călătoresc în Slovenia, achiziționați vigneta online pentru că nu prea aveți de unde să cumpărați decât după ce primiți o amendă usturătoare. Prima oprire am făcut-o în capitală, în Ljubljana. Un oraș frumos, animat, curat, care este reședința a peste 260.000 de sloveni. Râul Ljubljanica străbate capitala și este o atracție turistică datorită zonelor pietonale și a plimbărilor cu vaporașele, plimbări pentru care plătești în medie 15-20 de euro pentru o oră.

De pe o colină, Castelul Ljubljana domină orașul dar din păcate nu am avut timp să-l vizitez, rămâne pe data viitoare, am certitudinea că oferă o panoramă frumoasă asupra orașului așa că mă voi întoarce cu siguranță pentru câteva fotografii. Am preferat să rămân în zona centrală, de-a lungul râului, să văd podurile care leagă cele două maluri cu zonele pietonale foarte animate și pline de terase. Se poate mânca bine și la prețuri decente la aceste terase.

Lăsând în urmă exotismul Ljubljanei am plecat spre Bled, care era obiectivul nostru principal în Slovenia. Situată în Alpii Iulieni, Bled este cea mai populară stațiune din Slovenia, este construită pe malul lacului Bled, un lac de origine glaciară și tectonică, care are în mijloc o insulă pe care se află mănăstirea Sf. Maria. Lacul este străjuit de un castel medieval, castelul Bled situat pe malul nordic pe înălțimea unui deal.

Cazarea scumpă și nu de ce-a mai bună calitate dacă te raportezi la bani plătiți, s-a dovedit și foarte greu de găsit în luna august. Am plătit 110 euro pentru o cameră mediocră, care te ducea cu gândul la o cameră de hotel de două stele, din perioada comunistă de la noi. Micul dejun în schimb a fost ok și a fost binevenit după excursia făcută la răsărit.

Pe insulă se poate ajunge cu barca, iar dacă mergeți nu ezitați să trageți clopotul. Lacul este înconjurat de o șosea și de alei pietonale așa că dacă vă treziți suficient de dimineață, veți reuși aproape să dați o tură completă la pas. Eu am preferat să caut un loc undeva la înălțime din care să fac câteva fotografii. La un moment dat am găsit o potecă care urca pe versant până la o cafenea, construită complicat pe niște piloni imenși. De acolo am avut o panoramă frumoasă asupra lacului și a insulei. Din păcate la asta s-a limitat șederea mea în Slovenia, am plecat spre Austria, cu gândul că voi revenii în Slovenia pentru o ședere mai îndelungată.

Majoritatea fotografilor, printre care și eu au trecut sau vor trece printr-o fază în care echipamentul este ceva tabu, ceva mai important decât fotografia în sine, nu ai cum să fi fotograf pro sau în devenire fără echipament mult, mare, negru și greoi. Și fotograful este atât de dus cu pluta în perioada aia că nu renunță la ”gear” nici măcar în concediu sau vacanță, de parcă este pornit să facă cele mai tari opere de artă în loc să se bucure de amintiri frumoase, pe care să le imortalizeze pentru aducere aminte. N-am cum să nu îmi amintesc că prin 2007-2008, extrem de pasionat fiind de ”gear” și de logoul de pe pozele mele, am plecat în concediu cu tot ce aveam prin casă. Pe atunci camera principală era un Nikon D300. Cine a avut-o știe că a fost ca un tanc. Alături de ea mai am avut un D80, un supraviețuitor al primelor mele experiențe fotografice, pe post de backup. Tokina 12-24, Nikkor 35, 50, 85, și un 70-300 completau trusa. Pentru a-mi duce zestrea cu mine, am cumpărat un rucsac. A fost primul și ultimul pe care l-am avut. A fost ceva de la Lowepro, cu compartiment pentru laptop și unul pentru câteva lucruri personale. Și dacă tot avea compartimentul ăsta de notebook, m-am gândit să bag și un laptop în rucsac. Am mai agățat ditamai trepiedul pe exterior și dus am fost în Croația cu vre-o 10 kilograme de echipament în spate. După prima zi am constatat că eram cel mai transpirat și mai supărat turist din grup. A fost o experiență cumplită pentru mine, și a fost ultima. De atunci m-am limitat la puțin, iar odată cu trecerea la sistemele mirrorless am avut vacanțe tot mai faine. Anul acesta tot ce duc cu mine sunt 2 aparate, un Fujifilm X-E3 și îndrăgitul meu X-T10, fiecare cu câte un obiectiv. 18-55 și 55-200. Este tot ce am nevoie, focală versatilă și eficientă. Pe lângă aparate mai duc un mini trepied Manfrotto , un gimbal Feiyutech Vlog Pocket, baterii, telefonul și un X-Rite colorchecker passport, că cochetez tot mai mult cu ideea că jpeg este suficient în vacanță. Totul încape într-o geantă Gitzo Century Traveler și puse pe cântar au doar 3,3 kilograme. Cu gimbal-ul sunt la primele experiențe, nu mă pricep foarte bine la filmare cu telefonul, dar în scurt timp o să revin cu un review complet la acest stabilizator. Voi experimenta săptămâna viitoare în Slovenia și Austria.