51

Radioul care îmi deranjează diminețile la ora 6 AM pentru a-mi trimite soția la serviciu, este mai enervant azi decât în restul zilelor. Prezentatoarea de la știri, mai pițigăiată și distorsionată decât o cere bunul simț al undelor radiofonice, turuie despre o boală făcută cadou omenirii de către poporul frate chinez. Nu mă interesează subiectul, tot ce vreau este să dorm. Enervat de situație, încerc să mă întorc pe partea cealaltă, dar constat că vinul băut în seara precedentă a adăugat câteva kilograme de plumb în capul meu, care acum pierde lupta cu gravitația și rămâne lipit de pernă.

Este prima zi după 51. Îmi place să cred că 50 reprezintă mijlocul, este o cifră care te duce cu gândul la jumătăți de măsură, la balanță, la echilibru iar eu tocmai am trecut în partea a doua. Îmi planificasem ca această zi să o petrec acasă, să nu fac nimic. Să stau pur și simplu, să lâncezesc în fața televizorului sau să moțăi cu o carte în mână. Săptămâna trecută mi-am șters toate informațiile legate de ziua mea de naștere din contul de facebook, pentru a nu fi obligat să răspund unor mesaje venite de la oameni pe care nu-i cunosc. Ce idioțenie! Cine vrea să-mi zică la mulți ani, să pună mâna pe telefon și să sune sau să vină la mine să o facă personal. Mai am vreo două sticle de vin la frigider și un bax de bere pe balcon, așa că fac față musafirilor.

Rămas singur, după finalizarea tabieturilor zilnice, duș, mic dejun, cafea și încă o cafea băută cu Nurofenul de rigoare pentru a combate efectele vinului, inspectez agenda să văd ce planuri am pe zilele următoare. Un client avea nevoie de un set de fotografii pentru un meniu de restaurant. Mi-am dat seama că trebuie să trec peste starea mea post bahică și să vorbesc cu oamenii pentru ziua următoare. Am discutat telefonic cu chef-ul lor și am planificat în detalii programul. Pentru că la restaurantul lor se mănâncă bine i-am explicat că eu vin mai de dimineață, așa pe nemâncate astfel încât ca să nu risipim nimic, să pot  degusta ceea ce fotografiez și să ofer un feedback pertinent asupra produselor.

Deoarece sunt meticulos, după ce am terminat de vorbit la telefon, am început să-mi pregătesc echipamentul, am verificat de două ori să am tot ce trebuie la mine: carduri, acumulatori, stative și toate accesoriile pe care le duc la o astfel de ședință. Am băgat totul în noua mea geantă, cumpărată de Sebastian în Manchester și trimisă prin curier să  ajungă de ziua mea. Tocmai i-am trimis și eu pachet, i-am trimis chitara. Îi era dor de ea. Știu că atunci când vrea să se relaxeze cântă. Luase cu împrumut o chitară de la un coleg din campus.  Așa făceam și eu. Îmi este dor de el cu toate că nu de mult a fost acasă. Vacanța de Crăciun am petrecut-o împreună, dar este incredibil cum te apucă dorul la jumătate de oră după ce aplecat.

 Pregătit fiind, cu cele necesare zilei de mâine aranjate frumos în holul de la intrare, orele rămase până la reîntoarcerea soției acasă, le-am petrecut în fața televizorului și citind ultimele pagini din cartea lui Cosmin Bumbuț și a iubitei lui, jurnalista Elena Stancu. Vă recomand cartea, o incursiune în lumea violenței domestice, a închisorilor dar și a speranțelor și a visurilor. Oamenii ăștia au renunțat la traiul rațional, la confortul unui apartament și au ales să trăiască într-un camper van, să colinde liberi lumea. Cosmin face fotografii pentru că le face bine, Elena Stancu scrie.

Mi-ar plăcea să pot face și eu asta, măcar jumătate de an, dar la mine este mai greu, soția nu se poate despărții de confortul oferit de casa noastră decât pentru perioade scurte de timp. Am visat mereu să merg prin lume, să documentez în imagini poveștile oamenilor, să fiu parte activă în viața lor, să văd locuri frumoase pe care să le împărtășesc cu cei care privesc fotografiile mele. Poate dacă deprind arta scrisului, voi așterne și câteva cuvinte alături de imagini într-o carte. Da, ar fi frumos. Cufundat în aceste gânduri, într-o stare de visare cu ochii deschiși, sunetul telefonului mă readuce în cotidian. Mă sună clientul,cel cu restaurantul. Recunosc imediat vocea GM-ului. Mă anunță că se amână ședința foto pe motiv că-și vor opri activitatea în urma situației create de virusul care își face de cap. Închid înciudat telefonul, cu gândul la scărița de porc și budinca din chia pe care tocmai le ratasem. Dar știu că după ce trece molima asta tot la mine vor apela, așa că îmi anunț consoarta că pentru mâine trebuie să gătească.

            Între anii 2008 – 2012 am avut un job part time ca fotograf pentru un cotidian din Arad. În general făceam treaba mai dificilă, care nu putea fi făcută de un reporter dotat cu o cameră compactă sau un telefon mobil cu pretenții de aparat de fotografiat. Mergeam să fotografiez în special la competițiile sportive, fotbal, baschet, sporturi cu motor, acestea din urmă fiind favoritele mele. Mai mergeam să fotografiez diferite evenimente importante, concerte, teatru și mai rar politicieni. Activitatea din redacția unui ziar a fost interesantă pentru mine, ceea ce la început a fot o provocare prin care doream să îmi demonstrez că puteam face fotoreportaj, a devenit o pasiune. Faptul că am stat printre jurnaliști și am lucrat alături de ei, mi-au adus suficient de multe cunoștințe legate de businessul din media. Am învățat că nu tot ce zboară se mănâncă, că deontologia e bună pe hârtie dar nu și în buzunar. Am învățat că exact ca în firma mea, trebuie să existe o balanță între venituri și cheltuieli pentru a păstra afacerea pe linia de plutire. Și au fost multe zile în care era greu să faci venituri. Aradul este un oraș relativ mic. Un oraș în care chiar nu se întâmplă nimic. Dacă scapă primarul un vânt, se cutremură toată presa. Nu tu paparazzi, nu vedete de doi bani care să se de-a în spectacol prin spatele birturilor, fiind bătute de amorezi cu ceafă lată, nu scandaluri nu can-can-uri. Din motivele astea este greu să umpli 12 pagini de ziar zi de zi. Că nu ai cu ce. Noroc cu paginile de sport unde activam și eu și cu mica publicitate. Ulterior spre sfârșitul activității mele ca fotograf în presa locală, site-urile care au apărut precum ciupercile după ploaie, au cam pus capac peste oala în care fierbe ciorba primordială a informării autohtone. Goana după trafic s-a concretizat de multe ori în fake news. A fost momentul în care cetățeanul din mine a refuzat să mai citească presa, să asculte știrile la radio sau să se uite la televizor. Am conștientizat că este atât de multă muzică bună pe lumea asta încât nu o voi asculta pe toată niciodată, sunt atât de multe filme și seriale bune încât nu voi avea timp să stau să le vizionez pe toate. Nu aveam de unde să știu că la două zile după ce am împlinit 51 de ani viața mea se va schimba. Și voi avea timp….