Categoric iarna nu este anotimpul meu preferat. De când mă știu am fost rău de frig, mereu înfofolit, cu fular și căciula îndesată pe cap, iar fulgii de care toată lumea se bucura, pentru mine erau proiectile de gheață care nu aveau nimic mai bun de făcut decât să-mi intre în ochi. Singurul moment în care mă bucuram de iarnă era Crăciunul. Reprezenta apogeul primului trimestru de școală, venea ca o răsplată, concretizată în jucării și banane care se coceau lent, dosite pe dulapul din lemn masiv din sufrageria părinților mei. Îmi aduc aminte că admiram fulgii din spatele geamului, mă cocoțam pe scaunul din bucătărie și priveam cu burta lipită de calorifer cum se aștern straturile de zăpadă pe stradă. Bunica din partea mamei, care m-a crescut de mic, ducea o luptă acerbă cu mine să mă scoată afară la joacă, dar nu. Nu îmi place iarna.
După ani, prietenii apropiați știu că nici acum nu prea ies în perioada asta, am rămas aceeași persoană hâtră care fuge de iarnă. În scurtele ieșiri până la market sau la piață, că deh, mai trebuie completată provizia de mâncare și bere, încerc să descopăr frumusețea iernii, să găsesc ceva care să-mi atragă atenția. Așa am făcut o oarecare pasiune pentru chiciură. Fotogenică apariție în diminețile din această perioadă, chiciura este o poveste tristă, o melancolie morbidă, un veșmânt care pare să conserve dar în același timp ucide. Atât mă bucur de iarnă, o fracțiune de secundă cât durează clickul care imortalizează efemeritatea unui boboc de trandafir, apoi să mă retrag în confortul casei mele.