Ultimele luni au generat o ruptură în șirul proiectelor mele personale. Am încercat să stau cuminte, departe de riscuri, să-mi limitez activitatea la strictul necesar. Am fost nevoit să renunț la aproape tot ce ține de munca mea, întreaga activitate fiind redusă la câteva joburi necesare pentru traiul în aceste vremuri dificile. Au fost zile în care rar m-am gândit să creez ceva, mai mult căutam răspunsuri, idei și încercam să mă pregătesc pentru perioada în care lumea va revenii la normal. Am considerat că o pauză poate fi creativă, poate scoate la iveală idei noi, mai bune, mai inspirate. Ultimul meu proiect a fost în februarie, înainte de pandemie (cum zice lumea). Niciodată nu am stat atât de mult timp departe de aparatul de fotografiat așa că am înnodat șirul proiectelor personale și încerc să reiau de unde am rămas. Modelul care a fost în studio în iarnă, Claudia, a acceptat să facem câteva fotografii în primele zile de toamnă. Alături de noi a fost

Patricia care s-a ocupat de make-up și accesorii, iar David Cristina a aranjat părul Claudiei. Bucurați-vă de această toamnă și rămâneți în siguranță, sănătoși!

Omenirea de-a lungul existenței ei, a fost lovită de boli, unele cumplite, pandemii care au îngenuncheat civilizații, de la năpastele biblice la holeră, de la ciumă la HIV, virusuri sofisticate parcă desprinse din scenarii Sci-Fi, toate au lovit umanitatea, firavă și lipsită de apărare. Adaptate la nivelul cunoștințelor umane, pandemiile au fost mai șmechere și mai agresive decât noi, parcă special concepute să ne atragă atenția asupra incapacității noastre de a face față situațiilor critice. Dacă cu ani în urmă o molimă era evaluată strict din punct de vedere al victimelor făcute, azi ravagiile unei  pandemii se calculează în miliarde de dolari, în crize economice devastatoare, analiștii fiind mai îngrijorați de cifre, PIB-uri și cotații la bursă decât de oameni. O molimă ne poate face mai umani sau mai sălbatici, mai buni sau mai răi, îmi este greu acum să stabilesc și să evaluez starea societății după ce totul va trece, dar cu siguranță nimic nu va mai fi la fel.

            Soția care lucrează într-o instituție publică, este obligată să meargă la serviciu. Eu sunt fotograf freelancer și nu dau cu pixul în condica de prezență, îmi permit luxul de a rămâne acasă.  Oarecum m-am auto izolat începând cu data de 20 martie, dată de la care am evitat pe cât posibil orice interacțiune fizică cu alte persoane. Cu toate că nu am un bagaj de cunoștințe referitoare la virusul care începe să facă prăpăd și în țările europene, am zis că este mai înțelept să stau cuminte pe fundul meu, mai ales că sunt ipohondru și îmi fac griji pentru sănătatea mea. În România ordonanțele militare încep să apară precum ofertele la supermarket, câte una în fiecare săptămână, ordonanțe care limitează drepturile și libertățile cetățenilor, care ne fac un fel de pușcăriași la domiciliu, evident pentru binele nostru. Am început să citesc știri. Nu din România pentru că așa cum ziceam în prima parte, nu mai am încredere în presa din România. Citesc cel mai mult știrile de la BBC și inevitabil stau mult pe rețelele de socializare. Aici Facebook conduce la mare distanță. Am descoperit și un site statistic care prezintă în timp real situația cazurilor de infectare cu SARS Cov-2, virusul responsabil de molima care a lovit omenirea în această iarnă. Probabil dacă l-am întreba pe Google în această perioadă, ne-ar spune că a fost site-ul cel mai accesat în ultimele luni. Lumea începe să se îngrijoreze, în 22 martie fiind anunțat primul caz de deces cauzat de acest virus blestemat în România. Așa cum și era normal cei care nu au doar rahat între urechi au început să înțeleagă că este imperativ  nevoie să se i-a măsuri pentru siguranța proprie și au început această încarcerare în propria casă. Cum spuneam, pentru mine nu era un capăt de lume această izolare, cel puțin în primele zile. Alte gânduri îmi macină nopțile. Fiul meu, plecat în Marea Britanie la studii. La fel ca în România, Marea Britanie se pregătește să i-a măsuri de îndepărtare socială, astfel că  școlile și facultățile probabil vor fi închise. Evident că Boris Johnson, s-a bătut cu cărămida în piept cum că vor adopta un regim mai liber, speră în acea imunizare comunitară, sfătuit fiind de conducerea din sistemul lor de sănătate. Cu toate astea din 21 martie se suspendă cursurile, se încheie anul, examenele aferente semestrului doi urmând să fie susținute online. Colegii lui Sebastian, încep să părăsească campusul, în special englezii. A fost momentul deciziilor grele. Ce este de făcut? Știind performanța sistemului de sănătate din România, am considerat ca ar fi mai bine să rămână în Marea Britanie. Aici nu are nici asigurare medicală, spitalele sunt adevărate surse de infecție iar administrația sunt convins că va fi complet depășită de gestionarea unei situații de criză.

            Cu toate acestea se pare că se pleacă masiv din străinătate, instinctul de a te strânge alături de familie în vremuri grele este mai puternic decât rațiunea. Amica lui cu care este coleg la inginerie a decis să vină acasă și în urma discuțiilor purtate cu Sebastian mi-am dat seama că și el optează pentru a revenii în țară. În apartamentul lui, care este format dintr-un etaj întreg cu 10 camere, au mai rămas doar doi. El și încă un englez care nu vrea să meargă acasă pentru că are un frate cu o boală auto imună și nu vrea să-l supună riscului de a se infecta cu acest virus. Fără să-i mai zic ceva, am analizat situația și mi-am dat seama cât de greu poate să-i fie să nu ai alături de tine pe cineva care să te ajute în caz că te îmbolnăvești. L-am sunat la telefon și am discutat despre venirea lui acasă. Cum am început să urmăresc situația la nivel european a evoluției pandemiei, Marea Britanie se situa în categoria zonei galbene, ceea ce înseamnă izolare la domiciliu pentru 14 zile. A rămas să își cumpere bilet de avion pentru data de 24 martie. Eu urma să sun la Tel Verde, numărul de telefon pus la dispoziție de guvernul României să mă asigur că nu va ajunge la carantină. Din păcate demersurile pentru informare au durat prea mult și am pierdut zborul din 24 martie. Următorul zbor era doar pe 28 martie. Am riscat și a cumpărat bilet la acel zbor. Între timp, studenții din Manchester au făcut o petiție pentru a-și recupera banii pentru cazarea în cămin, având în vedere suspendarea cursurilor. Cu toate că preferam să fi rămas la școală, nu pot nega că nu m-au bucurat cele 1600 de lire câștigate. Din 23 martie avea să urmeze  o luptă cu cifrele, urmăream zilnic, de zeci de ori numărul cazurilor de infectare din Regatul Unit. Urmărind statusul altor state, după trecerea pragului de 20.000 de cazuri, țara intra în zona roșie, ceea ce presupunea carantina. În tot acest timp izolarea mea s-a mutat la scara alăturată unde într-un apartament am biroul firmei mele. Cum suspendasem activitatea până la terminarea molimei, am decis să reamenajez spațiul pentru a fi locuit, urmând ca Sebastian să locuiască acolo singur până la ieșirea din izolare. Am considerat că este mai bine așa, dacă ar fi venit să locuiască cu noi trebuia să stăm și noi la izolare ceea ce complica activitatea de aprovizionare. Deci cuibușorul meu, apartamentul meu de burlac va devenii al lui. Va fi o vară interesantă.

Radioul care îmi deranjează diminețile la ora 6 AM pentru a-mi trimite soția la serviciu, este mai enervant azi decât în restul zilelor. Prezentatoarea de la știri, mai pițigăiată și distorsionată decât o cere bunul simț al undelor radiofonice, turuie despre o boală făcută cadou omenirii de către poporul frate chinez. Nu mă interesează subiectul, tot ce vreau este să dorm. Enervat de situație, încerc să mă întorc pe partea cealaltă, dar constat că vinul băut în seara precedentă a adăugat câteva kilograme de plumb în capul meu, care acum pierde lupta cu gravitația și rămâne lipit de pernă.

Este prima zi după 51. Îmi place să cred că 50 reprezintă mijlocul, este o cifră care te duce cu gândul la jumătăți de măsură, la balanță, la echilibru iar eu tocmai am trecut în partea a doua. Îmi planificasem ca această zi să o petrec acasă, să nu fac nimic. Să stau pur și simplu, să lâncezesc în fața televizorului sau să moțăi cu o carte în mână. Săptămâna trecută mi-am șters toate informațiile legate de ziua mea de naștere din contul de facebook, pentru a nu fi obligat să răspund unor mesaje venite de la oameni pe care nu-i cunosc. Ce idioțenie! Cine vrea să-mi zică la mulți ani, să pună mâna pe telefon și să sune sau să vină la mine să o facă personal. Mai am vreo două sticle de vin la frigider și un bax de bere pe balcon, așa că fac față musafirilor.

Rămas singur, după finalizarea tabieturilor zilnice, duș, mic dejun, cafea și încă o cafea băută cu Nurofenul de rigoare pentru a combate efectele vinului, inspectez agenda să văd ce planuri am pe zilele următoare. Un client avea nevoie de un set de fotografii pentru un meniu de restaurant. Mi-am dat seama că trebuie să trec peste starea mea post bahică și să vorbesc cu oamenii pentru ziua următoare. Am discutat telefonic cu chef-ul lor și am planificat în detalii programul. Pentru că la restaurantul lor se mănâncă bine i-am explicat că eu vin mai de dimineață, așa pe nemâncate astfel încât ca să nu risipim nimic, să pot  degusta ceea ce fotografiez și să ofer un feedback pertinent asupra produselor.

Deoarece sunt meticulos, după ce am terminat de vorbit la telefon, am început să-mi pregătesc echipamentul, am verificat de două ori să am tot ce trebuie la mine: carduri, acumulatori, stative și toate accesoriile pe care le duc la o astfel de ședință. Am băgat totul în noua mea geantă, cumpărată de Sebastian în Manchester și trimisă prin curier să  ajungă de ziua mea. Tocmai i-am trimis și eu pachet, i-am trimis chitara. Îi era dor de ea. Știu că atunci când vrea să se relaxeze cântă. Luase cu împrumut o chitară de la un coleg din campus.  Așa făceam și eu. Îmi este dor de el cu toate că nu de mult a fost acasă. Vacanța de Crăciun am petrecut-o împreună, dar este incredibil cum te apucă dorul la jumătate de oră după ce aplecat.

 Pregătit fiind, cu cele necesare zilei de mâine aranjate frumos în holul de la intrare, orele rămase până la reîntoarcerea soției acasă, le-am petrecut în fața televizorului și citind ultimele pagini din cartea lui Cosmin Bumbuț și a iubitei lui, jurnalista Elena Stancu. Vă recomand cartea, o incursiune în lumea violenței domestice, a închisorilor dar și a speranțelor și a visurilor. Oamenii ăștia au renunțat la traiul rațional, la confortul unui apartament și au ales să trăiască într-un camper van, să colinde liberi lumea. Cosmin face fotografii pentru că le face bine, Elena Stancu scrie.

Mi-ar plăcea să pot face și eu asta, măcar jumătate de an, dar la mine este mai greu, soția nu se poate despărții de confortul oferit de casa noastră decât pentru perioade scurte de timp. Am visat mereu să merg prin lume, să documentez în imagini poveștile oamenilor, să fiu parte activă în viața lor, să văd locuri frumoase pe care să le împărtășesc cu cei care privesc fotografiile mele. Poate dacă deprind arta scrisului, voi așterne și câteva cuvinte alături de imagini într-o carte. Da, ar fi frumos. Cufundat în aceste gânduri, într-o stare de visare cu ochii deschiși, sunetul telefonului mă readuce în cotidian. Mă sună clientul,cel cu restaurantul. Recunosc imediat vocea GM-ului. Mă anunță că se amână ședința foto pe motiv că-și vor opri activitatea în urma situației create de virusul care își face de cap. Închid înciudat telefonul, cu gândul la scărița de porc și budinca din chia pe care tocmai le ratasem. Dar știu că după ce trece molima asta tot la mine vor apela, așa că îmi anunț consoarta că pentru mâine trebuie să gătească.

            Între anii 2008 – 2012 am avut un job part time ca fotograf pentru un cotidian din Arad. În general făceam treaba mai dificilă, care nu putea fi făcută de un reporter dotat cu o cameră compactă sau un telefon mobil cu pretenții de aparat de fotografiat. Mergeam să fotografiez în special la competițiile sportive, fotbal, baschet, sporturi cu motor, acestea din urmă fiind favoritele mele. Mai mergeam să fotografiez diferite evenimente importante, concerte, teatru și mai rar politicieni. Activitatea din redacția unui ziar a fost interesantă pentru mine, ceea ce la început a fot o provocare prin care doream să îmi demonstrez că puteam face fotoreportaj, a devenit o pasiune. Faptul că am stat printre jurnaliști și am lucrat alături de ei, mi-au adus suficient de multe cunoștințe legate de businessul din media. Am învățat că nu tot ce zboară se mănâncă, că deontologia e bună pe hârtie dar nu și în buzunar. Am învățat că exact ca în firma mea, trebuie să existe o balanță între venituri și cheltuieli pentru a păstra afacerea pe linia de plutire. Și au fost multe zile în care era greu să faci venituri. Aradul este un oraș relativ mic. Un oraș în care chiar nu se întâmplă nimic. Dacă scapă primarul un vânt, se cutremură toată presa. Nu tu paparazzi, nu vedete de doi bani care să se de-a în spectacol prin spatele birturilor, fiind bătute de amorezi cu ceafă lată, nu scandaluri nu can-can-uri. Din motivele astea este greu să umpli 12 pagini de ziar zi de zi. Că nu ai cu ce. Noroc cu paginile de sport unde activam și eu și cu mica publicitate. Ulterior spre sfârșitul activității mele ca fotograf în presa locală, site-urile care au apărut precum ciupercile după ploaie, au cam pus capac peste oala în care fierbe ciorba primordială a informării autohtone. Goana după trafic s-a concretizat de multe ori în fake news. A fost momentul în care cetățeanul din mine a refuzat să mai citească presa, să asculte știrile la radio sau să se uite la televizor. Am conștientizat că este atât de multă muzică bună pe lumea asta încât nu o voi asculta pe toată niciodată, sunt atât de multe filme și seriale bune încât nu voi avea timp să stau să le vizionez pe toate. Nu aveam de unde să știu că la două zile după ce am împlinit 51 de ani viața mea se va schimba. Și voi avea timp….

Categoric iarna nu este anotimpul meu preferat. De când mă știu am fost rău de frig, mereu înfofolit, cu fular și căciula îndesată pe cap, iar fulgii de care toată lumea se bucura, pentru mine erau proiectile de gheață care nu aveau nimic mai bun de făcut decât să-mi intre în ochi. Singurul moment în care mă bucuram de iarnă era Crăciunul. Reprezenta apogeul primului trimestru de școală, venea ca o răsplată, concretizată în jucării și banane care se coceau lent, dosite pe dulapul din lemn masiv din sufrageria părinților mei. Îmi aduc aminte că admiram fulgii din spatele geamului, mă cocoțam pe scaunul din bucătărie și priveam cu burta lipită de calorifer cum se aștern straturile de zăpadă pe stradă. Bunica din partea mamei, care m-a crescut de mic, ducea o luptă acerbă cu mine să mă scoată afară la joacă, dar nu. Nu îmi place iarna.

După ani, prietenii apropiați știu că nici acum nu prea ies în perioada asta, am rămas aceeași persoană hâtră care fuge de iarnă.  În scurtele ieșiri până la market sau la piață, că deh, mai trebuie completată provizia de mâncare și bere, încerc să descopăr frumusețea iernii, să găsesc ceva care să-mi atragă atenția. Așa am făcut o oarecare pasiune pentru chiciură. Fotogenică apariție în diminețile din această perioadă,  chiciura este o poveste tristă, o melancolie morbidă, un veșmânt care pare să conserve dar în același timp ucide. Atât mă bucur de iarnă, o fracțiune de secundă cât durează clickul care imortalizează efemeritatea unui boboc de trandafir, apoi să mă retrag în confortul casei mele.

Cum să vezi dincolo de ochelarii de cal, să explorezi nefirescul perspectivelor pe care ochiul uman l-a trecut la capitolul tabu? Simplu te uiți printr-un obiectiv de 14 mm. Mereu în căutare de unghiuri diferite și perspective curajoase avem nevoie de un obiectiv grandangular care să ne satisfacă mofturile și așteptările, să ne facă mai creativi. Trebuie să recunosc că pasiunea mea pentru portret m-a ținut departe de obiectivele speciale, am ales mereu firescul, zona aceea de confort, oferită de focalele cuprinse între 50 și 85 mm. Recent am avut un job, trebuia să fotografiez o zonă SPA pentru un client și marea provocare a venit prin faptul că aveam nevoie de un obiectiv grandangular. În trusa mea cea mai mică distanță focală se regăsește la obiectivul de kit, XF 18-55mm. Obiectiv bun și el, dar parcă îmi doream ceva mai diferit pentru acest job, așa că am sunat un prieten, că doar de aia îi avem.

Știam că Silviu Cozma (îl puteți găsi pe Instagramul lui, https://www.instagram.com/dubluq/) are un wide de 14mm, mai exact Fujifilm 14mm F2.8 R XF, unul dintre cel mai underrated obiective din lineup-ul celor de la Fujifilm. Obiectiv oarecum nișat, ideal pentru peisaj, arhitectură și fotografie de stradă, impresionează prin construcție și eficiența optică asigurată de inginerii niponi. Nu știu cum au perfecționat schema optică, 10 elemente grupate în 7 grupe, dar au reușit să creeze un obiectiv extraordinar de bine optimizat, deformările specifice obiectivului grandangular, fiind foarte bine corectate. Elementul frontal este mic, mă așteptam la ceva mai mare pentru această distanță focală, dar nu. Au reușit să-l păstreze compact și ușor. Date fiind condițiile în care am fotografiat pentru job, nu am reușit să-mi fac o părere reală despre ceea ce poate oferi acest obiectiv, așa că am profitat de bunăvoința lui Silviu și am așteptat o zi frumoasă pentru a-l scoate la o mică plimbare prin urbe, să-i văd mușchii încordați.

Atașat pe un aparat compact, cum este X-E3 se simte bine, echilibrat, facil de manevrat. Parasolarul în formă de petală, chiar dacă nu îmi place din punct de vedere estetic, își face treaba și protejează la accidente elementul frontal. Distanța minimă de focalizare este de 18mm, fotografiile făcute în această zonă permițând closeup-uri interesante, la diafragma de 2,8 obținându-se un bokeh cremos, interesant pentru o distanță focală atât de mică. Deformările sunt bine controlate ținând cont de distanța focală, iar claritatea imaginii chiar impresionează.

Montat pe un aparat cu senzor APSC, obiectivul oferă un unghi de cuprindere de 89 de grade, echivalent cu al unui obiectiv de 21 mm în formatul 35, făcând-ul ideal pentru scene largi, ample. Controlul diafragmei este facilitat de un inel dedicat, situat în proximitatea monturii, al cărui click face deliciul fotografilor pasionați de camerele retro.

Autofocus-ul nu este cel mai rapid din gama obiectivelor Fujifilm, dar este decent, acoperind nevoile celor mai mulți fotografi. Desigur este disponibilă și focalizarea manuală care se poate face prin acționarea tubului exterior al obiectivului. Acest sistem mi-a adus aminte de Tokina 12-24 pe care-l folosisem o bună bucată de timp pe aparatele Nikon, obiectiv care de asemenea mi-a fost tare drag la acea vreme.

În concluzie pe mine m-a impresionat acest obiectiv, îl recomand cu căldură celor pasionați de unghiuri largi, arhitectură, fotografie de stradă sau de cei care doresc să experimenteze perspective mai deosebite. Prețul, în jur de 800 de euro este deplin justificat prin calitatea optică și diafragma rapidă care îl face potrivit pentru fotografierea în condiții de lumină scăzută.

Dacă ai un weekend liber și un buget de 700 – 1000 de lei pe care vrei să-i cheltuiești îți recomand ca destinație Sighișoara. Pentru că se întrevedea un weekend extrem de însorit și călduros, am decis să vizitez acest oraș, să-mi ofer o mini vacanță după o perioadă destul de agitată. Mereu m-au fascinat orașele fortificate, Sighișoara aflându-se la doar 400 de kilometri de Arad pare destinația perfectă, așa că am decis să merg alături de soție, într-o mică vacanță. În urma unei documentări pe net, am descoperit că Sighișoara face parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO, deci da, trebuie vizitat. Ne place să vizităm, ne plac muzeele, ne place să ne plimbăm, să fac fotografii. Am băgat într-un troler câteva tricouri, un aparat de fotografiat și am pornit.

De regulă când merg în vacanță îmi fac rezervarea cazării pe booking, caut locații decente care să îmi asigure un raport calitate - preț cât mai bun. În Sighișoara soția a dat peste un hotel tare fain, Hotel Korona. Gazde primitoare, camere mari, spațioase și foarte curate iar pe booking beneficiezi de reduceri conform programului de loialitate Genius. Hotelul dotat cu toate facilitățile are și o bucătărie tare bună, gurmand cum sunt, am apreciat pozitiv acest aspect.

Mi-am luat două nopți de cazare, pentru care am plătit în jur de 600 lei, având și micul dejun inclus. După check - in, a urmat o scurtă recunoaștere a zonei și desigur identificarea principalelor obiective care urmau să fie vizitate în ziua următoare.

Principala atracției a orașului este centru istoric, construit pe vârful unei coline, în jurul Turnului cu ceas. Întreg centrul istoric este înconjurat de un zid, care asigura securitatea cetății și al cărui lungime era de aproape 1 kilometru. Pe lângă zid, azi mai regăsim 9 turnuri din cele 14 inițiale și trei bastioane. În trecut fiecare turn aparținea unei bresle din oraș. Cel mai înalt este Turnul cu ceas, construcție care a avut rol administrativ, azi găzduind Muzeul de istorie.

Ceasul din turn a fost fabricat de către Johann Kirschel, mecanismul său fiind schimbat în 1906 cu unul fabricat în Elveția. În 1964, mecanismul a fost modernizat, azi fiind comandat de un motor electric. Ceasul este decorat cu mai multe figurine din lemn de tei, care simbolizează zilele săptămânii și care se schimbă la ora 0:00. De asemeni ora 6 și ora 18 sunt reprezentate de doi îngerași care se schimbă la aceste ore, simbolizând ziua și noaptea.

De la Turnul cu ceas nu ai cum să ratezi o străduță care te duce până la Scara acoperită. Interesantă datorită funcționalității ei, scara asigura accesul elevilor la școala situată pe cel mai înalt punct al orașului. Cele 176 de trepte sunt o provocare dacă înainte de a le urca ai avut imprudența să mănânci o ceafă la grătar și să o stropești cu bere. În weekend locul este destul de vizitat, sunt mulți fotografi care fac ședințe foto cuplurilor care tocmai au spus, da.

Mergând pe străzile pietruite, inevitabil ajungi la turnuri, care sunt legate de zidul cetății. Spuneam că o parte dintre ele au fost dărâmate, dar din păcate din cele nouă rămase doar Turnul cu ceas este accesibil turiștilor. Poate cel mai frumos, este Turnul Cizmarilor.

Este interesant să descoperi Sighișoara mergând pe străzile înguste și pietruite, arhitectura tipică unui burg transilvănean nu are cum să nu-ți atragă atenția și să te fascineze prin originalitatea sa. Întreaga zonă a centrului istoric este înțesată de pensiuni și taverne care își așteaptă mușterii, anunțând prin plachete afișate la stradă prețuri menite să atragă.

Dacă ai decis să rămâi peste noapte, nu rata un tur prin oraș după înserat. Îți garantez că lumina obscură și felinarele de pe frontispiciul clădirilor vor oferii o ambianță extraordinară, mascând elementele contemporane, te lasă să îți închipui mai bine trecutul. Cum sunt un pasionat de fotografia de stradă , am încercat să surprind câteva aspecte urbane după înserat.

Slovenia, o țară cât un județ, demonstrează că se poate atunci când ști exact ce dorești. Nebăgată în seamă, fiind o mică pată pe harta Europei, Slovenia m-a impresionat și m-a determinat să o trec în wishlistul viitoarelor destinații turistice, pentru că doresc să petrec ceva mai mult timp în această țară.

Călătorind cu mașina, am trecut din Ungaria în Slovenia mergând pe autostrada M70. Isteții au desființat punctul de trecere al frontierei astfel încât nu am știut că suntem pe teren Sloven, decât după ce am fost opriți și taxați pentru lipsa vignetei. Toată tărășenia s-a întâmplat înainte de a ajunge la o benzinărie de unde să îți poți cumpăra vignetă. Deci grijă mare pentru cei care călătoresc în Slovenia, achiziționați vigneta online pentru că nu prea aveți de unde să cumpărați decât după ce primiți o amendă usturătoare. Prima oprire am făcut-o în capitală, în Ljubljana. Un oraș frumos, animat, curat, care este reședința a peste 260.000 de sloveni. Râul Ljubljanica străbate capitala și este o atracție turistică datorită zonelor pietonale și a plimbărilor cu vaporașele, plimbări pentru care plătești în medie 15-20 de euro pentru o oră.

De pe o colină, Castelul Ljubljana domină orașul dar din păcate nu am avut timp să-l vizitez, rămâne pe data viitoare, am certitudinea că oferă o panoramă frumoasă asupra orașului așa că mă voi întoarce cu siguranță pentru câteva fotografii. Am preferat să rămân în zona centrală, de-a lungul râului, să văd podurile care leagă cele două maluri cu zonele pietonale foarte animate și pline de terase. Se poate mânca bine și la prețuri decente la aceste terase.

Lăsând în urmă exotismul Ljubljanei am plecat spre Bled, care era obiectivul nostru principal în Slovenia. Situată în Alpii Iulieni, Bled este cea mai populară stațiune din Slovenia, este construită pe malul lacului Bled, un lac de origine glaciară și tectonică, care are în mijloc o insulă pe care se află mănăstirea Sf. Maria. Lacul este străjuit de un castel medieval, castelul Bled situat pe malul nordic pe înălțimea unui deal.

Cazarea scumpă și nu de ce-a mai bună calitate dacă te raportezi la bani plătiți, s-a dovedit și foarte greu de găsit în luna august. Am plătit 110 euro pentru o cameră mediocră, care te ducea cu gândul la o cameră de hotel de două stele, din perioada comunistă de la noi. Micul dejun în schimb a fost ok și a fost binevenit după excursia făcută la răsărit.

Pe insulă se poate ajunge cu barca, iar dacă mergeți nu ezitați să trageți clopotul. Lacul este înconjurat de o șosea și de alei pietonale așa că dacă vă treziți suficient de dimineață, veți reuși aproape să dați o tură completă la pas. Eu am preferat să caut un loc undeva la înălțime din care să fac câteva fotografii. La un moment dat am găsit o potecă care urca pe versant până la o cafenea, construită complicat pe niște piloni imenși. De acolo am avut o panoramă frumoasă asupra lacului și a insulei. Din păcate la asta s-a limitat șederea mea în Slovenia, am plecat spre Austria, cu gândul că voi revenii în Slovenia pentru o ședere mai îndelungată.

Majoritatea fotografilor, printre care și eu au trecut sau vor trece printr-o fază în care echipamentul este ceva tabu, ceva mai important decât fotografia în sine, nu ai cum să fi fotograf pro sau în devenire fără echipament mult, mare, negru și greoi. Și fotograful este atât de dus cu pluta în perioada aia că nu renunță la ”gear” nici măcar în concediu sau vacanță, de parcă este pornit să facă cele mai tari opere de artă în loc să se bucure de amintiri frumoase, pe care să le imortalizeze pentru aducere aminte. N-am cum să nu îmi amintesc că prin 2007-2008, extrem de pasionat fiind de ”gear” și de logoul de pe pozele mele, am plecat în concediu cu tot ce aveam prin casă. Pe atunci camera principală era un Nikon D300. Cine a avut-o știe că a fost ca un tanc. Alături de ea mai am avut un D80, un supraviețuitor al primelor mele experiențe fotografice, pe post de backup. Tokina 12-24, Nikkor 35, 50, 85, și un 70-300 completau trusa. Pentru a-mi duce zestrea cu mine, am cumpărat un rucsac. A fost primul și ultimul pe care l-am avut. A fost ceva de la Lowepro, cu compartiment pentru laptop și unul pentru câteva lucruri personale. Și dacă tot avea compartimentul ăsta de notebook, m-am gândit să bag și un laptop în rucsac. Am mai agățat ditamai trepiedul pe exterior și dus am fost în Croația cu vre-o 10 kilograme de echipament în spate. După prima zi am constatat că eram cel mai transpirat și mai supărat turist din grup. A fost o experiență cumplită pentru mine, și a fost ultima. De atunci m-am limitat la puțin, iar odată cu trecerea la sistemele mirrorless am avut vacanțe tot mai faine. Anul acesta tot ce duc cu mine sunt 2 aparate, un Fujifilm X-E3 și îndrăgitul meu X-T10, fiecare cu câte un obiectiv. 18-55 și 55-200. Este tot ce am nevoie, focală versatilă și eficientă. Pe lângă aparate mai duc un mini trepied Manfrotto , un gimbal Feiyutech Vlog Pocket, baterii, telefonul și un X-Rite colorchecker passport, că cochetez tot mai mult cu ideea că jpeg este suficient în vacanță. Totul încape într-o geantă Gitzo Century Traveler și puse pe cântar au doar 3,3 kilograme. Cu gimbal-ul sunt la primele experiențe, nu mă pricep foarte bine la filmare cu telefonul, dar în scurt timp o să revin cu un review complet la acest stabilizator. Voi experimenta săptămâna viitoare în Slovenia și Austria.

Călătoriile neplanificate sunt preferatele mele, neavând timp să fac multă documentare și pregătire înainte de a pleca, mă las pradă neprevăzutului și am plăcerea de a descoperii ineditul destinației. Așa a fost și cu excursia în Tübingen, posibilitatea de a expune alături de colegii mei din Foto Club Pro Arad în Germania a venit pe neașteptate. Fiind într-o perioadă destul de liniștită din punct de vedere profesional, am ales să fiu prezent acolo și să mă ocup de expoziție. M-am alăturat unei delegații oficiale arădene și am petrecut un weekend prelungit în Germania.

Am împachetat în grabă strictul necesar, am băgat în geanta foto kitul de excursie, X-E3 cu Fujinon XF 18-55 și XF 55-200, îmi doream să nu car nimic suplimentar, să fiu cât mai lejer mai ales că se anunțau zile toride. Cu timpul liber destul de limitat, era important pentru mine să-mi fac timp să explorez puțin orașul, să fac câteva fotografii, să împart experiența aceasta cu voi.

Situat în sud-vestul Germaniei, de-a lungul râului Neckar, în landul Baden-Württemberg, orașul este construit în jurul unui centru vechi, extrem de bine conservat și renovat, dominat de pe înălțimea unei coline de castelul Hohentubingen Castle care funcționează ca muzeu de istorie. Din camera în care am fost cazat, am avut privilegiul să-l văd în fiecare dimineață când deschideam obloanele ferestrelor.

Muzeul găzduiește piese valoroase, este un obiectiv turistic pe care nu trebuie să-l ratezi chiar dacă vei transpira din plin dacă alegi să faci drumul până acolo într-o zi caniculară cum a fost în cazul meu. Taxa de intrare este de 5 euro, în schimbul cărora ai acces la tot spațiul expozițional și primești ghid audio în engleză. Cei din zonă sunt șvabi, un fel de bănățeni de-ai noștri și sunt tare mândri de ei, așa că se laudă că zona ar fi un fel de leagăn al civilizației europene. Printre descoperirile arheologice importante expuse în muzeu, este o sculptură în miniatură, care reprezintă un căluț, piesă a cărei vechime este de 40.000 de ani. Este expusă alături de alte figurine realizate de artiști ancestrali în fildeș de mamut. Merită văzute, impresionează prin finețea și acuratețea detaliilor.

Plecând de la muzeu, am ales să mă pierd câteva ore pe străzile înguste ale orașului, să descopăr viața din centrul vechi, în final am tras la cârciumă unde am ales o halbă de bere locală. Baisinger este o bere produsă în Rottenburg încă din 1775, deci avem din nou tradiție tradiție, cea nefiltrată face toți banii mai ales într-o zi caniculară de vară. Este greu să te limitezi la o halbă, de aceea după una nefiltrată merg gustate și celelalte specialități, pils și brună. Prețurile variază între 2-5 euro pentru o halbă de 0,5 l. Dacă te rupe foamea, o masă costă între 10-30 euro, depinde de locație. Cu 10 euro mănânci o pizza prin centru, dacă vrei ceva mai sofisticat trebuie să pregătești buzunarul. Orașul nu este unul ieftin, nici din punct de vedere al cazării, prețul mediu fiind undeva pe la 100 euro/noapte.

Universitatea Eberhard Karl, una dintre cele mai prestigioase universități din Europa, fondată în secolul XV, găzduiește aproximativ 25.000 de studenți, care dau viață și animează orașul și se alătură celor 85.000 de localnici. Ca turist, am descoperit aici un mixt de tradiție și modernism, un peisaj urban de care nu ai cum să nu te îndrăgostești, un oraș dinamic și plin de viață. Mi-ar face plăcere să revin, poate în alt anotimp, toamna. Oricum, dacă sunteți în apropiere de Stuttgart și aveți timp, vă recomand acest oraș. Un city break de două zile, este ideal pentru a descoperii orașul.

Comoditatea și dorința de a spulbera mituri. Două motive care m-au determinat să abordez minimalismul în setup-ul de studio și nu numai. Plecând de la premiza că ochiul uman este obișnuit să descopere obiecte și să le identifice ca potențiale subiecte în urma iluminării naturale, sau dintr-o singură sursă de lumină principală, am decis să mă folosesc de acest avantaj pentru a elimina din costuri și din echipamentul de studio. Prin urmare s-a făcut ordine. Au dispărut blitzurile de putere mare, trepiedele, cablurile etc. Bate vântul prin ogradă. Joaca asta prin studio, cu o singură sursă de lumină și un obiectiv cu focală fixă, te va prinde cu siguranță dacă îți dorești să experimentezi lucruri noi. Dacă lumina este furnizată de o sursă de lumină continuă de bună calitate, desfătarea va fi cu atât mai mare, dar merge și pe sărăcie cu ceva cumpărat de la poporul chinez. Practic vreau să demonstrez că se poate face un home studio cu buget de austeritate, să zicem până în 7-800 de lei. Dacă beneficiezi în studio de lumină naturală, cu atât mai bine. Eu am din plin, ferestrele sunt orientate spre sud, deci cât este ziua de mare am lumină naturală, uneori sunt obligat să închid jaluzelele pentru a nu-mi combina lumina. Alteori mă folosesc din plin de ea. Poți și tu să înveți, nu trebuie să rămâi la stadiul în care dai vina pe bani pentru nereușită. Dacă vrei să afli mai multe despre cum poți fotografia cu buget redus, lasă-mi un mesaj. Dacă ești model și vrei câteva fotografii mai altfel, de asemeni poți folosii formularul de contact de pe site sau datele de contact de pe social media și programăm o ședință.

Ați simțit vreodată nevoia aia copilărească de a te băga în zăpada care stă să se topească, în acel cocktail aflat într-o stare fizică incertă, undeva la limita dintre solid și lichid? Eu am experimentat asta chiar azi. Am plecat de acasă cu ceva treabă în oraș, dar în loc să iau tramvaiul până în centru, am luat-o la pas spre malul Mureșului. Era o atmosferă frumoasă, aerul plin de cristale avea o strălucire aparte, soarele se căznea să rămână agățat de crengile copacilor oferind o lumină diafană, nu moale, oarecum curajoasă, precisă și caldă. Simțeam cum alunec pe stratul de zăpadă, conștientizam că voi merge greu, ghetele se vor îmbiba cu apă și voi pierde destul de mult timp. Pur și simplu îmi doream să merg pe jos, aveam și certitudinea că voi face măcar o singură fotografie decentă așa că am continuat să pășesc prin fleoșcăiala de pe drum. Nu departe de casă, am văzut câteva frunze încremenite în zăpadă, atenția mi-a fost atrasă în special de una care părea să zboare pe deasupra zăpezii, precum zborul unei pisici de mare pe fundul oceanului, sau precum zborul unui dragon deasupra norilor. În general nu îmi place să fotografiez așa ceva, nu sunt melancolic, dar oportunitatea care a apărut cu această scenă m-a determinat să scot aparatul și să fotografiez, să mă bucur de fotografia făcută și să o postez pentru a vă transmite puțin din experiența pe care am avut-o eu.

De aproximativ un an de zile cochetez cu ideea de a experimenta fotografia în modul ei cel mai simplu și apropiat de începuturi, dar cum nu sunt dispus să cheltuiesc bani pentru achiziționarea unui aparat analog, obiective, filme și alte accesorii, am decis că este mai ușor să adaptez ce am, să mai fac o mică investiție și să ajung la un compromis decent dar în zona digitală.

Prin urmare după un mic studiu de piață, atenția mi-a fost atrasă de un brand chinezesc, care fabrică obiective manuale, cu diafragmă suficient de deschisă și construcție fizică bună, potrivite pentru proiecte cu iz experimental. Ei sunt 7 artisans, un brand înființat în 2015 de către un grup de pasionați de aparate foto, care reuniți cu ocazia unei cine amicale au pus bazele acestui brand care începe uimească și să acapareze o piață tot mai mare dictată de raportul dintre calitate și preț. Deși oferta lor este destul de generoasă, eu am optat pentru un obiectiv care din punctul meu de vedere reprezintă o focală elementară, relativ similară cu ceea ce oferă vederea umană, distanța focală de 35 milimetri. Distanța focală a obiectivului achiziționat de mine este 25 milimetri, ceea ce înseamnă un unghi de cuprindere de 68 grade, echivalent cu focala de 37,5 milimetri în formatul full frame.

Obiectivul vine într-un ambalaj care impresionează de la bun început, o cutie din carton negru mat cu logoul 7 artisans imprimat ușor embosat, căptușită pe interior cu un burete negru, menit să asigure protecția obiectivului pe durata transportului. Montura aleasă de mine este desigur Fujifilm X, dar obiectivul este disponibil și pentru monturile Sony, Canon, Olympus și Panasonic. De la bun început am rămas impresionat de calitatea finisajelor și atenția acordată detaliilor cu care este construit acest obiectiv. Eu am ales varianta argintie pentru a se potrivii cu finisajul aparatului meu, dar pentru cei care doresc, obiectivul este disponibil și în variantă neagră.

Din punct de vedere al gabaritului, este un obiectiv compact, având 32 milimetri înălțime și 51 milimetri în diametru, fiind construit integral din metal cântărește 143 grame. Construcția optică este una simplă, fiind compusă din șapte elemente dispuse în cinci grupuri. Atenția mi-a fost atrasă de construcția diafragmei, care este compusă din 12 lamele rotunjite ceea ce duce la un bokeh impresionant. Inelul diafragmei are o cursă foarte fină, este de tip de-click ceea ce-l va face dorit de videografi. Inelul de focalizare are o cursă mare, la fel de fină, facilitând focalizarea manuală. Luminozitatea obiectivului este asigurată de deschiderea mare a diafragmei care este de 1,8 în timp ce cea mai închisă diafragmă este f/16. Obiectivul este ușor de folosit la fotografia close-up, întrucât distanța minimă de focalizare este de 18 cm iar la nevoie suportă montarea inelelor de macro, personal am testat cu un inel Fujifilm MCEX-11, rezultatele obținute fiind foarte bune.

Ca particularitate a obiectivului, zona centrală oferă o rezoluție foarte bună, dar scade dramatic de mult în zona marginilor chiar și la o valoare de 5,6 a diafragmei. Pentru mine acest aspect a stat la baza achiziției, mi-am dorit un obiectiv imperfect, care să atribuie un aspect cât mai organic fotografiilor, mai ales atunci când voi fotografia cu sensibilitate mare și alb-negru. Până la scrierea acestor prime impresii, nu am avut suficient timp să fac o ședință foto la care să-l folosesc, am ieșit doar la o scurtă plimbare prin oraș și am făcut câteva cadre demonstrative. Promit să las lenea și să fac câteva fotografii pe care le voi pune într-o galerie pe care am să o fac publică aici pentru a vedea cum se comportă acest obiectiv în viața reală și dacă merită să-l luați în seamă ca o viitoare achiziție ținând cont că de regulă prețul lui nu trece de 80 de euro. Cu puțin noroc eu l-am achiziționat direct de la producător cu ocazia unei reduceri la prețul de 57 de euro.